În momentul în care era gata-gata să ajungem supraoameni (în multe cazuri pe bază de supraprostie și infatuare) – nemaivorbind de cei care se cred pur și simplu zei –, transferîndu-ne intențiile belicoase chiar și în cosmos, iată că un coronavirus ne aruncă într-un război intempestiv și perfid, ne pune o piedică existențială aproape fatală, arătîndu-ne cît de slabi și de neputincioși sîntem în fața pericolelor incontrolabile ale vieții terestre.
O omenire care se pregătește să zboare pe Marte, care sparge toate barierele cunoașterii micro- și macrocosmice, se vede îngenunchiată de un virus invadent care îmbracă forma înfricoșătoare a unei pandemii, aruncîndu-ne brusc în cavernele nesiguranței și ale spaimei atavice. Se vede încă o dată că cea mai mare putere umană poate fi învinsă de cel mai mic adversar, crescut chiar de propria nepăsare, ignoranță și autosuficiență. Spectrul escatologic ne aruncă în cele mai negre incertitudini și fobii, în care prezența aproapelui poate fi un pericol, nu o salvare. Dezastrul pandemic ne-a aruncat într-un spectacol carnavalesc grotesc, unul în care măștile uniformizează parțial toate chipurile. Ne este pusă la grea încercare cea mai profundă temelie umană – solidaritatea, puterea de a rămîne oameni în situațiile care împing omenescul în cumpăna propriei ființări. Simțim cum realitatea ne fuge de sub picioare, cum toate habitudinile noastre s-au întors pe dos. Respirăm o atmosferă anxiogenă care tinde să ne sufoce, pășim demoralizați într-un labirint al angoasei. Așteptăm o mare minune venită din afară, nemaiputînd crede în micile reziliențe și minuni venite din interiorul nostru. Trăim vremuri în care viața capătă tot mai mult gustul morții, ziua care urmează pare un viitor îndepărtat, ceilalți au devenit biete umbre distopice pe retina obosită a unui asfințit. Cuvintele au îmbrăcat haina fricii, gesturile se desenează în gol, ecourile unor prezențe se întorc tot mai sleite. Moartea a devenit o cifră banală care umple statisticile și rubricaturile spaimei, una care ne anesteziază orice urmă de empatie și compasiune, pierzîndu-și toate conotațiile umane. Am ajuns într-un moment de cumpănă în care singurul proiect al vieții este doar perpetuarea elementară a acesteia.
Toate celelalte cad în subsidiaritatea acestei obsesii existențiale. Chiar și simplele gesturi afective au căpătat iz de coșmar. Debusolați și intrigați deopotrivă, așteptăm dangătul apocaliptic. Cînd trăim în paradisul terestru sîntem total inconștienți de acest fapt, totul părîndu-ni-se de o ternă și relaxată normalitate, iar cum facem un pas în infern devenim cu toții hiperconștienți, îngrijorați și revoltați. Nu credeam că vom fi supuși la o repetiție generală a apocalipsei pentru care, cu toată iminența clamată de apologeții eschatonului, nimeni nu este niciodată pregătit. Se poate ajunge în situația în care moartea unei întregi lumi să nu conteze mai mult decît moartea unui singur om. Căci dacă un om mai are de cine să fie plîns, lumea nu are pe nimeni să o plîngă. Trăim într-un context social atomizat, compus dintr-o mulțime de singurătăți. Fiecare este o monadă închisă în propria disperare și nonsens.
Într-o asemenea stare de panică generalizată, dincolo de interogațiile științifice și de digresiunile filosofice inerente, o întrebare, logică și teo-logică deopotrivă, se impune cu un dramatism ultim: unde este divinitatea în asemenea momente tragice ale istoriei umane? După cum, cu o disperare ultimă, este așteptat răspunsul științei medicale. Oricum, ar trebui să repetăm acest an sau să îl radiem definitiv din memoria individuală și din cea colectivă.
*
Cum și în cel mai mare rău poate fi detectată o doză minimală de bine, și în dezastrul pandemic se pot dibui cîteva fenomene benefice. Distanțarea fizică, de exemplu, conturbă grav natura comportamentală, dar are și unele mici avantaje de natură psihologică: sîntem scutiți de prezența nesuferiților agresivi, de patosul clevetitorilor ubicui, de pisălogii care vorbesc doar ca să se audă, de cei al căror rol social e doar cel de a încurca lumea. După cum diminuarea relațiilor interpersonale a mai stăvilit avîntul direct al prostiei atotștiutoare, obstaculînd parțial avalanșa interacțiunilor toxice. Spațiul insular al singurătății poate fi un bun pretext de a ne gîndi și regîndi sensul într-o lume bîntuită de nonsensuri. Acolo unde sensul vieții poate fi dat doar de cardinalitatea liberă a căutării. Numai că din toate acestea vom reține cu sagacitate tot răul și vom uita iremediabil puținul bine.
