Spectacolul stradal, cel al întîlnirii unor priviri frugale, al unei indiferențe nuanțate, ne transpune într-o relație controversată cu celălalt, cu alteritatea în sens generic. Aici e spațiul unde celălalt rămîne aproapele nostru îndepărtat, locul unde o prezență fugitivă potențează o clipă iluzia interacțiunii. Prinși în interiorul hazardului stradal, ne adîncim într-o indiferență umană cotropitoare, într-o multiplicitate stranie.
Uneori, mergînd abătut pe stradă poți avea revelația faptului că ai dispărut demult, că totul se întîmplă în absența ta, iar lumea continuă să curgă exact la fel, fără nici o schimbare. Te poți plasa, pentru o clipă, în propria postumitate, văzînd cum se derulează totul în lipsa ta. Prilej cu care vei constata că nimeni nu observă golul pe care l-ai lăsat în urmă, pentru că el va fi umplut de un alt candidat la extincție. Totul se întîmplă ca și cum ai privi aparenta neschimbare a unei ape curgătoare liniștite, nevăzînd mulțimea picăturilor sale vacilante care, între timp, s-au scurs demult, fiind înlocuite cu altele. În timp ce observăm tot mai intens omenirea, nu mai vedem nici un om. Vedem doar cum plutește o ștafetă interminabilă de umbre, o cohortă interșanjabilă de pretendenți ai neantului. Vedem în afara noastră doar cît vedem în interiorul minții noastre, după cum vedem în interiorul nostru doar cît percepem cu ajutorul penetrant al exteriorității. Noi ne putem identifica doar într-un context diferit de ceea ce sîntem, ne putem individualiza în perimetrul comparativ al heterologiei. Cu adevărat, ne vedem în diferența cu care ne privesc ceilalți. De fapt, noi existăm la intersecția a două priviri: cea intrinsecă, a eului, și cea extrinsecă, a celuilalt. Existăm nu doar ca asemănare, ci, mai ales, ca diferență. Sîntem o sumă de identități contrastante, și nu epicentrul unor omologii. Căutarea disperată a sinelui – o căutare care găsește din ce în ce mai puțin, una care alunecă pe oglinda unei aparente iluzii. Căci nu putem explora interioritatea noastră cea mai adîncă fără preajma exteriorității, nu putem fi noi înșine fără imixtiunea celuilalt. Sîntem doar un abis în care privim ca niște străini.
Mica noastră lume se diluează încet, sărăcește în prezențe identificabile, dispare în negura unor alaiuri de amintiri. Consună cu tumultul unor arătări care nu pot umple nici un prezent, cu avalanșa unui gol imperturbabil care ne asaltează din toate părțile. Senzația că ne-am transferat în propriul coșmar apare în fiecare crevasă a clipei, în fiecare fisură a incertitudinii. Sîntem doar ceea ce reușim să uităm că am fost.
*
Contrar a ceea ce credem în mod reflex, începutul și sfîrșitul lumii se petrec, cu o exactitate astronomică, în fiecare zi, în fiecare clipă. Noi sîntem cei care transpunem, cu o inconștiență de invidiat, această operă generală în pagina vieții individuale. Deși trecerea bruscă de la farmecul vieții la dezastrul ei este o probă la care nimeni nu vrea să participe în mod personal. Între începutul trecutului și viitorul finalității înghesuim un prezent valetudinar, o perspectivă diacronică tot mai costelivă. Dar orice miracol se termină în propriul dezastru. Nu știm dacă ultimul dezastru va mai putea produce un nou miracol. Oricum, nimeni și nimic nu va face post festum contabilitatea individuală a existențelor umane, ca atare peste toate se va așterne în mod egal vălul negru al aneantizării. Căci întîmplarea posibilității de a fi trebuie anulată cu aceea a obligativității de a nu mai fi. Orice existență are sens doar în perspectiva propriei inexistențe. Apariția oricărei forme de viață este condiționată de de-creația și dispariția sa. Doar marele Nimic rămîne mereu prezent. Indiferent de tot ceea ce am fost (sau nu am fost), nimic nu va reține prezența noastră disparentă care a făcut, pentru o scurtă vreme, o inutilă umbră pămîntului. Cu toții ne vărsăm, mai repede sau mai încet, în Marea Uitării… Și, totuși, ceva plutește ca o adiere evanescentă peste acest tablou spectral – eterna și iluzoria speranță.
*
Primul poem a apărut din cenușa deziluziilor și angoaselor mele, poem la care, în absolut, lucrez și acum, în căutarea lui am publicat mai multe cărți. Tot căutînd Poemul, am dat, întîmplător, peste cîteva poeme… Poezia este de o imprevizibilitate totală, ca atare o pierzi cînd crezi că o stăpînești și o regăsești cînd nu o cauți cu disperare. Au fost destule momente în care am crezut, cu o oarecare doză de naivitate, că nu voi mai scrie poezie. Că nu are rost să mai prelungesc extazul și agonia poetizării. Dar, într-un anumit fel, a continuat poezia să mă scrie pe mine. Acum, singurul aspect sigur în legătură cu poezia e acela că nu știu nimic sigur despre ceea ce voi mai scrie, de aceea las toată această aventură în seama imprevizibilității ei serafice. Căci în privința poeziei, a unei încercări de sistem poematic, ceea ce poți promite riguros e faptul că nu poți promite nimic. Aștepți doar ca acest miracol să se (mai) întîmple.
