Sînt unele cărți care, după o aventură lecturnică, simt brusc nevoia să nu mai scriu nimic, pentru că ele vorbesc elocvent și în numele meu. După cum sînt cărți care mă scot din staza onirică, mă îndeamnă obsesiv să scriu, pentru că ele nu vorbesc în numele nimănui, lăsînd totul într-un suspans indecidabil. Îngrămădesc doar cuvintele într-o groapă comună de hîrtie. De fapt, dincolo de deznădejdea sau imboldul oricărui mod de a scrie, m-am specializat în faptul de a scrie cărți inutile, care provoacă doar limitele (in)existenței, concretețea dramatică a unor iluzii. Scriu, de multe ori, din disperarea și din sastiseala de a mai scrie. Scriu pentru că nu pot atinge inutilitatea absolută, pentru că nu pot ajunge la plinătatea serafică a faptului de a exista într-un gol mărginit doar de cuvinte. Scriu pentru a (mai) încrusta cerul inutilității, răvășesc hîrtia cu cadavrele unor gînduri, mă agăț cu disperare de propriile rătăciri textuale. Scriu, uneori, chiar de frica faptului că nu voi mai putea scrie. Îmi aliez toate neputințele pentru a răzbate cît de cît printre capcanele cuvintelor, printre interstițiile unor propoziții. De fapt, în scris se poate reuși prin eșecuri. Nu o să merg atît de departe încît să spun, pe urmele unui filosof celebru, că am scris cărți pe care le pot înțelege doar eu și Dumnezeu. Voi spune doar că le-am scris fără să mă intereseze cine le înțelege. Căci le-am scris doar pentru a mă înțelege pe mine însumi în momentele unor însingurări și tăceri meditabunde. „Căci nu tac în gînduri nici cînd tac în cuvinte” (Sf. Augustin).
*
Înainte de 1989, am trăit, în ciuda distopiei sociale și a contextului politic sufocant, iluzia unei mari libertăți interioare, iluzie dată de faptul că, deși lucram într-o întreprindere, puteam citi cîte trei sute de pagini pe zi. Am început prin a face din cultură un spațiu privilegiat de refugiu, după care am căzut definitiv în fascinația propriei robinsonade. Avînd, mai spre final, un serviciu cu mult timp liber, trebuind să fiu atent doar la calitatea unor produse, mă retrăgeam într-o magazie situată la subsol, unde citeam cu metodă, încercînd să-i contaminez și pe alții cu microbul literaturii. Faptul că începusem să public unele texte, deși nepolitice, în presa locală și unele poeme în revista Familia,mi-a asigurat un anume statut, fiind tratat cu o oarecare înțelegere și deferență. Eu am profitat la maximum de acest climat condescendent și favorizant, pentru a-mi întări spațiul firavei libertăți. Ca atare, m-am retras într-o izolare benefică, trăind în paralel cu realitatea concretă, citind mai toată ziua, dimineața la serviciu, după-amiaza acasă. Acea libertate și forță interioară date de cărțile citite m-au salvat din marasmul ideologic în care gîndirea liberă era un delict. Libertatea postdecembristă, la care nu mă așteptam nici în cel mai optimist vis, a crescut pe acest fundament bovaric exersat înainte. Chiar și astăzi, cele două forme ale libertății se mai caută încă prin cotloanele timpului.
*
Satisfacția puținelor mele realizări, dincolo de citit și de scris, vine din faptul că niciodată nu m-am gîndit obsesiv la bani, nu mi-am măsurat reușitele prin intermediul lor sau prin apetența maladivă a vreunei agoniseli materiale.
Banii au constituit doar consecința logică a ceea ce am făcut la început din strictă necesitate, apoi din pasiune și plăcere. (La cît de dezinteresat sînt de cele materiale, mă și mir că nu locuiesc într-un… butoi. De fapt, la un moment dat, am locuit într-o garsonieră chiar de mărimea unui butoi). Ca atare, am mizat tot timpul pe activitățile cele mai străine de tentația obsesională a cîștigului: pe poezie, literatură, filosofie, pe citit și pe scris. În privința scrisului, chiar am fost surprins de faptul că se pot cîștiga uneori bani pe seama lui. Orice posesie mă pune în dificultatea gestionării ei, îmi conturbă liniștea mea sedentară. Grijii și responsabilității de a avea îi prefer orizontul dorinței amînate, cel care îmi tot cenzurează necesitățile iluzorii. Îmi doresc cîte ceva cu teama că s-ar putea să îl obțin, cu teama că îmi va limita libertatea. Mă gîndesc cu frică chiar și la bunurile vieții de apoi… Cred că patima agonisirii materiale fără limite și posesia maniacală a banilor conțin ceva inuman, ceva care sărăcește chiar pe măsura dorinței patologice a îmbogățirii. Pentru că „cu cît posezi mai puțin, cu atît vezi mai mult”, cu o tranșantă alegație kierkegaardiană.
Acum, tardiv, îmi dau seama că singura bogăție a vieții mele a fost și este libertatea. Libertate pe care am practicat-o în cele mai ostile contexte, cu piedici și obstaculări malefice, și pe care continui să mizez în mod absolut. Tot ceea ce am făcut, tot ce am scris, tot ceea ce am visat nu sînt decît marginalii la exercițiul neîntrerupt al libertății.
