Dacă am putea trăi orice clipă cu profunzimea primei și a ultimei clipe, dacă am putea-o umple cu tot extazul și deznădejdea lumii, dacă am putea-o trăi cu intensitatea delirului și a scepticismului radical, dacă am putea să o transformăm într-o nebunie a tuturor simțurilor și a minții, doar atunci am putea scruta temporalitatea unei Clipe. Dar cînd te gîndești cîte coincidențe neprevăzute și determinări stocastice presupune simplul fapt de a exista, îți vine să faci din fiecare clipă un miracol. Apoi, cînd te gîndești că acest miracolexistă mai mult în mintea noastră ambarasată decît în realitate, că orice ideal este doar un interludiu spre eșec, că orice ekstatis este preambulul unui dezastru, totul începe să aibă un spectru de coșmar. Ceea ce se ivește printre aceste pendulări extreme sînt clipele neînsemnate din care ne compunem și recompunem o biată speranță. O speranță care încape în întîmplarea miraculoasă și dezastruoasă numită viață. Tragem de trecut în prezent și împingem sisific prezentul în viitor cu o nonșalanță cînd dramatică, cînd ridicolă. Cînd prezentul este în colaps, reacția imediată este cea a idealizării trecutului. Trecutul este cu atît mai bun cu cît este mai rea perspectiva viitorului. Credem că ne aliem temporalitatea într-un periplu existențial în care ea face legea. Numai că noi nu sîntem decît bietele ei întruchipări de-o clipă.
*
„Tot răul spre bine” – o apoftegmă total eronată, care vizează mai mult un deziderat decît fenomenalitatea unei verități. Căci nu există nici o formă de malum care să provoace intenționat binele. Răul se produce și se reproduce doar pe sine – privatio boni.
Pot exista forme de rău mai mic care evită un rău mai mare. Faptul că oricînd ți se putea întîmpla un rău mai mare decît cel suferit nu înseamnă nicidecum un bine. Căci niciodată răul prezent nu poate fi convertit în bine, cu toată imprevizibilitatea consecințelor lui ulterioare. Binele ipotetic din viitor nu poate anula răul concret din prezent. Faptul că urmările răului pot fi deturnate uneori în bine se datorează doar posibilităților binelui, pentru că binele nu poate fi niciodată înfăptuit prin intermediul răului. Doar rațiunea extrage din fiecare rău valențele unui bine. „Căci așa cum un rău mai mic e un fel de bine, tot astfel un bine mai mic e un fel de rău, dacă i se împotrivește unui bine mai mare” (G.W. Leibniz). Binele se înfăptuiește doar prin intermediul binelui. Poți comite răul nefăcînd nimic, provocîndu-l prin indolență și inacțiune, pe cînd pentru a produce binele trebuie neapărat să faci ceva, să te implici. Uneori se poate face indirect răul încercînd să faci binele, dar nu poți face direct binele încercînd să faci răul. Contează nu doar binele pe care l-am făcut, ci și răul pe care l-am evitat. Faptul că te abții să faci răul nu înseamnă că faci binele. Nu știi cît de bun ești pînă nu poți face neștiut și nepedepsit răul. Uneori, nebuniei de a face răul îi trebuie contrapusă nebunia de a face binele.
Răul se poate raporta la bine doar pentru a putea produce mai-răul. Pentru a se impune, răul se folosește chiar și de aparența binelui. Ca atare, formularea aceasta gnomică trebuie întoarsă în antinomia ei: tot răul spre rău. Iar răul absolut este moartea, care nu este niciodată spre binele vieții.
*
„A nu vedea pădurea din cauza copacilor” poate însemna faptul logic că perspectiva unei mulțimi nu poate fi surprinsă adecvat prin individualizarea componenței sale. Nu putem vedea pădurea tocmai pentru că este alcătuită din copaci, iar toți acești copaci devin pădure doar atunci cînd ei sînt inobservabili în particularitatea lor. Pe de altă parte, nu poți vedea pădurea fără să nu observi, în plan secund, și copacii. Pădurea este mai mult decît individualitatea copacilor care o compun, după cum copacii sînt mai puțin decît pădurea care îi conține. Văzuți separat, copacii nu formează o pădure, văzută în generalitatea ei, pădurea nu e identică total cu propriii copaci. Doar freamătul comun al copacilor și lupta lor pentru lumină creează o pădure. Copacii devin pădure doar unindu-și diversitatea holomerică a singurătăților. Pădurea este un poem tipărit pe pagini de frunze.
*
Sfîrșit de an (2025). Ultima zi la muzeul vulcanian, în slujba unui cărturar care a făcut mult bine literaturii. De mîine, devin pensionar cu normă întreagă și cu iluzii parțiale. Amestec de nostalgie și regret, de paseism și vagă incertitudine. Trecutul năvălește în prezent, prezentul se tîrăște în viitor. Timpul se lățește impardonabil, spațiul se îngustează restrictiv. De mîine, libertatea mea capătă noi accente și determinări. Devin periculos de liber în practicarea unei inutilități seducătoare. De-vin ceea ce am fost. Chapeau, Iosif Vulcan!
