Rupt dramatic, la șaisprezece ani, de habitudinea mea rurală, primele mele încercări de integrare urbană au fost pline de inadecvări, contraste și dramatism. Nu mă puteam acomoda cu nimeni și cu nimic, iar, ca urmare a acestui fapt, colegii de școală îmi spuneau marele singuratic. Căci mai tot timpul liber rătăceam singur pe străzi, debusolat și melancolic, în căutarea unui trecut care îmi alunecase brutal de sub picioare. Cînd ajungeam la apogeu, mai ales în unele seri insuportabile, mă duceam în gara orădeană, în speranța că voi întîlni vreo figură cunoscută, eventual vreun consătean rătăcit cu care să mai atenuez dorul de casă. După care mă întorceam la internat și mai singur, și mai dezorientat.
*
Înainte de 1989, Cenaclul Iosif Vulcan era singura oază de normalitate la care puteam spera cei cu propensiuni literare. Ne întîlneam în fiecare joi după-amiaza la Biblioteca județeană cei care mizam pe scris, deși nu știam dacă vom putea vreodată debuta editorial.
Scriam, sic et simpliciter, de dragul literaturii și al culturii. Ne mulțumeam să apărem sporadic în revista Familia, bucurîndu-ne de discuțiile și de schimbul de idei care aveau un ușor aer de clandestinitate. Cititul și scrisul suplineau lipsa oricărei forme de libertate, devenind o ripostă tacită la avalanșa imbecilității propagandistice, a piedicilor puse oricărei creativități autentice. Dincolo de pasiunea literară, o anumită formă de solidaritate era cea care ne aduna în fiecare joi la biblioteca orădeană, dîndu-ne senzația că ne putem smulge cît de cît din vertijul dezolantei actualități. Alături de iluzia că prin intermediul scrisului putem fi liberi într-o istorie absurdă. Faptul că aproape toți cei care am mizat pe această iluzie am ajuns scriitori ține nu doar de dramatismul, ci și de ironia acestei istorii. Pe structura fostului cenaclu s-a încropit, după ’89, epicentrulboemei orădene, acolo unde am dezbătut și combătut toate tarele proaspetei democrații, perspectivele și capcanele noii libertăți. Această boemă s-a constituit în jurul filosofului și eseistului Radu Enescu (în prezența căruia am petrecut conversațiile și tăcerile cele mai concludente), care trona seniorial la cafeneaua Astoria, și care nu accepta pe oricine în jurul lui. El zeflemisea cu metodă tot ceea ce nu-i convenea, răspunzînd cu lungi șarje acrimonioase la imbecilitatea din jur. Se angrena foarte rar în discuțiile filosofice, preferînd să disece datele noii realități, patologiile acesteia. Agora devenise mai provocatoare decît biblioteca, realitatea surclasa ficțiunea.
Ani de zile ne-am întîlnit aici cei care scriam, la acea vreme, în presă, la care se alăturau anumiți scriitori, profesori sau simpli amatori ai deliciilor bahice. Boema astoriană a fost o adevărată școală a democrației și a spiritului civic, a disputelor culturale prin care am trecut majoritatea celor care ne-am pus ulterior numele pe o carte.
*
Boemia aparent poetică face uneori casă bună cu rigoarea filosofică, noțiunii abstracte îi stă bine cîteodată lîngă o licență lirică. Numai că aceasta nu e suficientă pentru a fi filosof sau poet. Scrierea poeziei necesită anumite registre inefabile, anumite sondări ale insondabilului. După cum filosofia este gîndire pură, un exercițiu ontologic care încearcă să surprindă integralitatea epistemică și nu doar un mod în care aceasta „iernează”în universități, un exercițiu steril al filosofarzilor ditirambici. Statul în sine, ca răgaz și cădere pe gînduri, are ceva fundamental poetic. Iar statul cu nasul în tomuri mai vechi sau mai noi – indiferent de inadvertențele contextului social – este o binecuvîntare pentru cel care are vocația cititului și apoi a scrisului (neapărat în această ordine).
*
Noi sîntem, în bună măsură, și suma posibilităților noastre ratate, a potențialităților care au rămas pentru totdeauna in statu nascendi. Sîntem nu doar ceea ce am gîndit și făcut, ci și tot negînditul și nefăcutul pe care nu le-am concretizat în nimic, dar pe care le-am angrenat ipotetic în datele ineluctabile ale vieții. Căci maximalitatea posibilităților se reazemă în general pe minimul realizării lor concrete. Noi nu sîntem doar suma trăirilor și a faptelor noastre concrete, ci sîntem și sinteza a ceea ce am ratat prin netrăirile și nefaptele rămase doar în închipuire. Sîntem minimul a ceea ce am înfăptuit în concret și maximul a ceea ce am ratat în închipuire. Cu alte cuvinte, sîntem tot făcutul și nefăcutul de care sîntem în stare, factualitatea și idealismul mobilizate în vederea propriei ființări. Oricît ne-am zbate existențial, sîntem minimul din ceea ce putem fi, dorim maximalitatea chiar pe măsura propriei minimalități. Ca atare, dacă refuzăm crizele interogativ-existențiale, căderile în starea unui plictis fecund, cenestezic, ratăm o parte chintesențială din atributele ființării. „Cine nu-și impune lui însuși această exigență nu poate afla niciodată de acest refuz sau de faptul de a fi refuzat, ci se va complace într-o stare în care are ceea ce-și dorește și nu-și dorește decît ceea ce are” (M. Heidegger).
