Aparent paradoxal, noutatea în filosofie este chiar descoperirea propriei vechimi. Ideile noi sfîrșesc în potențialitatea celor obsolete, de la care primesc un nou avînt novator. Ori de unde ar porni ideea filosofică, ea ajunge, mai degrabă sau mai tîrziu, în topos-ul originarității sale. Afirmații care vin în total contrast cu ceea ce afirma F. Slade: „Luată în sensul ei cel mai formal, filosofia nu are trecut. În măsura în care se poate afirma că ar avea unul, ea nu mai este filosofie. Toată filosofia, în măsura în care e filosofie, este contemporană”.
Filosofia se definește cu toate ne-putințele de a o putea defini. Ea este interogație totalizantă făcută pe seama uimită a existării – ars philosophia. În datele ei inițiale, filosofia este produsul mirării. Filosofia vorbește despre tot ceea ce nu se poate ști, devenind ne-știința cea mai cuprinzătoare. Ea știe tot de-ne-știutul. Filosofia se naște cu fiecare întrebare fundamentală și moare (parțial) cu fiecare răspuns neesențial. Cu o scurtă apoftegmă heideggeriană: „Filozofia este filozofare”. Filosofăm pe marginea filosofiei. În momentul în care nu mai înțelegem nimic din devenirea și sensul lumii, cînd avem toate întrebările și nici un răspuns convingător, am devenit deja filosofi. Căci există întrebări care primesc un răspuns chiar prin modul cum e formulată întrebarea, nemaitrebuind să fie urmate de nimic. Răspunsul se află chiar în miezul întrebării. După cum există răspunsuri care nu sînt generate de nici o întrebare, ci doar de propriul elan speculativ. Cu toate că o profundă gîndire filosofică nu se naște niciunde, ci într-un anumit loc și într-un anumit timp, într-un context social și istoric dat, fiind creația originală a unei excepționalități individuale, aceasta presupune de facto o deschidere generală a adevărurilor și concepțiilor sale. Dincolo de datele originii și ale tradiției, de influențele și împrumuturile din afară ale unei gîndiri filosofice, de amprenta ancestrală a locului și a timpului în care a fost concepută, de coordonatele realităților și idealităților care îi dau substanța, ea trebuie să vizeze dimensiunea universală a cognoscibilității. Gîndirea filosofică nu are limite geografice și cognitive, iar o autentică abordare interogativă poate stimula multiplele sale posibilități idiomatice de a exprima esența și sensul omului și al lumii.
Filosofia (ca și poezia) valorifică în modul cel mai înalt posibilitățile unui limbaj de a putea descifra realitatea și idealitatea ființei umane, în afara oricăror determinări și conotații spațio-temporale. Dincolo de originile și de tradițiile culturale naționale, de particularitățile limbajului, în orice filosofie vorbește generalitatea istorică a gîndirii. Pentru că „orice istorie serioasă a filozofiei trebuie să fie un exercițiu de filozofie în sine și de istorie deopotrivă”, după cum susține A. Kenny. Căci nu există o gîndire filosofică pură – tabula rasa – neinfluențată de precedența altor gîndiri, de trecutul și ambianța spirituală contextuală și universală din care s-a zămislit. Filosofia filosofează cu propriul trecut.
*
Putem scoate interpretări și disertații rezonabile din afirmații eronate, putem înțelege binele pe seama fenomenalității răului. Ne putem înțelege mai bine pe noi înșine prin maledicțiile și erorile altora. Putem fi preciși în lucruri neesențiale și impreciși în lucrurile esențiale. Putem trăi interesant chiar și cu datele unei vieți terne. Putem face din epura eșecului maximal o realizare convenabilă. Putem fi oameni chiar pornind de la acest fapt insignifiant. Nu cumva binele e doar o formă indusă de a suporta disimulările răului? „Să făptuiești binele și lumea să te vorbească de rău, iată un lucru regesc” (Antistene).
*
Multă vreme am activat, mai mult ca un intrus literat, în muzeul orădean aflat în impozantul palat baroc, într-un birou extrem de rece, situat într-un colț, la parter, care a dat de-a lungul timpului două lucruri esențiale: senatori și… reumatism. Evident, eu m-am ales cu beneficiile celui din urmă. Pentru cel dintîi trebuiau conjugate prea multe imponderabile.
*
În copilăria mea, cel mai înfricoșător loc din satul Fizeș era Părăul lilii, loc valpurgic în care se spunea că, noaptea, dracii cîntau la hegeadă (vioară) de răsuna pădurea. După cum mulți dintre cei care treceau pe acolo erau purtațide necuratul toată noaptea pe coclauri, putîndu-se dezmetici doar la venirea zilei. Acest pîrîu, de unde începe satul, se continuă cu pădurea pe o parte și pe cealaltă, prin care curge un firicel de apă, care se umflă odată cu venirea ploilor. Niciodată nu am avut curajul să trec noaptea prin apropierea acestui pîrîu, care nu se afla, dacă mergeai prin pădure, la o distanță foarte mare de casa noastră. Chiar și ziua trăgeam cu ochiul spre el doar de la o anumită depărtare, fiindu-mi teamă să privesc în adîncul lui. Părăul lilii a rămas sperietoarea copilăriei mele care, sub formă de coșmar, îmi mai devastează uneori nopțile cu concertele și cu deambulările lui drăcești.
