Prezenți efemeri la o absență eternă, însoțind un gol care ne răvășește logica și rațiunea existenței, toate avatarele credinței – cam asta se întîmplă la o înmormîntare. Drama de a ne confirma – pentru a cîta oară? – miracolul inutil și non-sensul absolut al vieții. După moartea cuiva, ceilalți rămîn să trăiască în absența acestuia, păstrîndu-l într-un noian de amintiri. Ceilalți se mai raportează o vreme la golul lăsat de acesta, proiectîndu-l din cînd în cînd în propriul prezent. Umbra prezenței cuiva se termină cînd nici o amintire și nici un obituar nu mai face apel la acesta, cînd uitarea devine mai grea decît pămîntul. Moartea a devenit o banalitate de nesuportat a vieții. Cum să accepți faptul că te-ai născut doar pentru banalitatea de a avea de unde muri? Cu ce a greșit viața că trebuie să plătească iremediabil cu prețul absurd al morții? Supunem zilnic un biet trup la proba nemiloasă a timpului. Moartea celuilalt este și un pretext pentru a deplînge propria moarte. Moartea – o experiență stereotipă din care viața nu poate învăța nimic, paginile sale goale rămîn inaccesibile. „Numai cînd din obsesia morții putem scoate scîntei, numai atunci putem transfigura și viața” (Cioran).
Faptul de a te de-lăsa complice în seama inacțiunii, de a te profesionaliza în pasivitatea meditativă, într-o profundă letargie cogitabundă înseamnă să posezi o clipă o frîntură de timp, să-l pui la dispoziția unei trăiri autentice. Doar din condiția unei mari plictiseli, din adîncul unei lentori poți întrevedea sensul oricărei acțiuni, îți poți mobiliza rezervele tuturor îndoielilor, putința de a specula metafizic pe seama lor. Timpul trăirilor de-temporalizate, golit de toate valențele sale spațiale, se umple cu o fertilă plictiseală. Aceasta deschide stagnarea goală a timpului spre propriile posibilități și căi apofantice neglijate, calea unei potențiale creativități. Plictiseala și melancolia sînt stadiile ultime pe care le poate atinge ființa în abisala sa de-lăsare existențială. Marile idei filosofice și acte de cultură au ca izvor o îndelungă adiaforie, o imensă plictiseală. „Plictiseala – o dispoziție fundamentală a filozofării” (M. Heidegger).
Căderea este prima negativitate a faptului de a fi, pe temeiul căreia existența umană își poate preconiza coordonatele perfecțiunii sale. Căderea presupune ipso facto înălțarea, nimicul ei anihilant provoacă plinătatea ființării. Omul cade în ceea ce este pentru a se putea ridica în ceea ce poate deveni. Totuși, prețul plătit pentru acest gest este mult prea mare. „Cum poate vreo fărădelege comisă într-o viață scurtă să merite o pedeapsă care durează pentru totdeauna?” (A. Kenny).
Era firesc ca o ființă creată să își dorească atributele creatorului și nu ale unei creaturi predispusă la cădere. Pozitivitatea începutului avea nevoie de reflectarea sa negativă, datul incoativ al plinătății lumii reclama golul său simetric. Păcatul (adamic) devine condiția de posibilitate a salvării, căci omul nu putea porni decît din binaritatea antinomiei sale constitutive. Este paradoxal cum libertatea care a dat startul creației lumii devine ulterior prilejul damnării căderii ei. Abia ivită din propria libertate divină, creația cade în păcatul practicării acesteia. După care tot năzuiește la datul ei originar, al cărui debut a fost ratat definitiv. Căci nimeni și nimic nu mai poate întoarce creația în incipiența sa pură, în perspectiva unei apocatastaze. Ea a evoluat într-o disjuncție ontologică, una care nu mai poate fi unificată decît pe tărîmul credinței religioase și al misticii pioase. Acolo unde putem face și re-face lumea într-o multitudine de moduri care pot sfida sau nu realitatea. Este greu de înțeles cum, făcută de o divinitate care deține la modul absolut toate atributele perfecțiunii, lumea concretă a ieșit total în răspăr cu aceste perfecțiuni. Căci „un singur lucru lipsește chiar și divinității: / capacitatea de a face să nu fi existat / ceea ce deja s-a produs” (Agathon). În unele date, lumea pare a fi produsul unui amatorism cosmic.
Interogația lui A. Plantinga – „Să presupunem că Dumnezeu are vreun bun temei de a îngădui păcatul și răul, durerea și suferința: de ce să credem că noi am fi primii în măsură să aflăm care este acel temei?” – își află un posibil răspuns în simpla constatare: tocmai pentru a avea temeiul pentru a putea crede, indiferent dacă sîntem primii sau ultimii. Căci nu putem aștepta să înțeleagă alții ceea ce credem noi, nu putem crede doar cu înțelegerea altora. Noi putem crede cu adevărat doar pe baza a ceea ceși înțelegem.
