Uimit și blazat, sceptic intratabil și fantezist exersat, debusolat și mefient, uneori doar atît îmi mai vine să spun în legătură cu mine însumi: deocamdată sînt un mort încă viu, care încearcă interogativ imprevizibilitatea vieții și previzibilitatea morții, nonsensul lor eclatant. Mă îndoiesc de prea multe pentru a nu mă îndoi și de mine însumi. Trăind moartea și murind viața, mă prefac că mai exist. Pun cu metodă toate imperfecțiunile vieții la dispoziția perfecțiunii morții. Antrenez un schelet pentru proba eternității. În rest, mi-e un dor crunt de toate neîntîmplările vieții, de tot ceea ce am ratat prin neparticipare, prin neîntîlnire, prin absență. Mi-e dor de viața care nu a apucat să fie. Mi-e dor de cel care nu am apucat să fiu. Sătul de toate, „ostenit de oameni, ostenit de mine însumi încît mi-ar trebui o veșnicie să mă pot odihni, trist, încît mi-ar trebui o veșnicie să pot uita” (S. Kierkegaard).
*
Mă interesează tot mai mult scrisul în care dau de prăpastia sufletească a autorului și de zbaterea autentică a ideilor sale, de acele destrămări și ruminații care îl împing să pună ultimativ mîna pe condei. Sînt sedus irefragabil de acele singurătăți auctoriale în care nici chiar Dumnezeu nu poate turna o picătură de speranță. Mă mai captează doar acei autori care pot pune o cruce finală oricărei forme de scris, abandonîndu-l în magia inutilității sale acaparante.
Scrisul trebuie să fie dincoace și dincolo de viață. El se poate naște din experiența vieții, dar se poate hrăni doar cu ficțiunea ei. Scrisul unește realitatea cu ficțiunea într-o trăire care le transcende pe amîndouă, punîndu-le la dispoziția cuvintelor. El trăiește în bilocația unor lumi care se tot caută în abisul unei pagini tăcute, inconfesabile. Scrisul este o modalitate de a te descoperi printr-o nouă ascundere. Autorul se dezvăluie prin labirintul cuvintelor, prin fisurile unor tăceri neduse pînă la capăt. Scrisul comunică pe măsura adîncimii din care vine. Nu cred ultimativ decît în scrisul devenit obsesie, patimă, sens ultim, toate metamorfozate în stil, în cale unică de aprehendare a sinelui. Nu poți scrie, în mod autentic, cu o ființă de rezervă, fără să cobori în prăpastia eului, în fundătura lui existențială. Săpînd în subteranele subiective și compulsive ale eului poți da de propria obiectivitate, „poți să devii stăpîn asupra haosului care ești”, cu o constatare nietzscheană. De fapt, prin scris trăim într-un ingenium perenne.
Scrisul nu doar dezvăluie luminile și tenebrele unui autor, ci le și ascunde. Căci fiecare cuvînt sau propoziție exprimate conțin, în dozajul lor semantic, o serie de umbre incomunicabile. Sînt anumite trăiri care, prin comunicarea lor, se diminuează pînă aproape de neverosimil. Sînt anumite stări pe care chiar și autenticitatea descrierii lor le deturnează parțial. Scrisul este un fel de aisberg al unui ego care lasă puțin să se vadă din adîncul lui neexplorat. Cuvîntul comunică pe măsură ce și ascunde. Uneori e mai important ceea ce ascunde decît ceea ce dezvăluie.
*
Aruncăm ancora timpului tot mai mult în trecut pentru a recupera cîte ceva din pasul de-o clipă al prezentului. Trăim mai mult din rememorări și nostalgii, din secvențe suprapuse în care timpul și spațiul se topesc într-o lacrimă de chihlimbar. Doar un pas neștiut mai tresare printre ridurile năpădite de ierburi, prin caligrafia unor urme rămase în suspans. De la o anumită vîrstă, nu mai poate fi vorba de proiecte de viitor, ci doar de proiecte…de trecut.
Adică de biete iluzii apuse care mai pot fi recuperate și aruncate în hăul viitorului, pentru a-i scruta imprevizibilitatea. Sîntem trecutul pe care îl putem proiecta în viitor. Viitorul este un lux tot mai greu de întreținut. Între cele două maluri temporale, alunecăm (încă) pe o șovăielnică plută de cuvinte. Putem să conturăm un viitor pînă nu constatăm povara ireversibilă a trecutului. Cînd conștientizăm dimensiunea trecutului, certitudinea viitorului se clatină. Context în care prezentul nu este decît o punte subțire între o certitudine și o incertitudine. Rătăcit între ruralitate și urbanitate, tot caut amănuntele serafice ale trecutului pentru a le integra în tumultul agasant al prezentului. Încerc să le unesc cu ancorele unor rememorări care lasă trecutul tot mai încețoșat și prezentul tot mai impur. Apoi, cucerit de idealități și învins de realitate, mă las pradă unei visări atemporale, unde totul e de mărturisit și totul de tăcut, unde esențialul se uită și banalul se eternizează, unde timpul ne știe pe de rost, în timp ce noi ne știm tot mai mult din auzite.
Toate jocurile închipuirii ating din cînd în cînd realitatea, își reazemă tîmpla insomniei pe o mînă de pămînt celest. Tot vuietul însingurării adastă pentru o clipă în palma întinsă a unei umbre, într-o mică străfulgerare autumnală. Pașii calcă în golurile memoriei, printre siluetele care se preling pe zidurile de fum. Trecutul nu se mai lasă ademenit de nici un viitor. Doar un prezent mai adie, uitat într-o așteptare a unui ceas încremenit.
