Inteligența artificială a devenit măsura de-ne-măsurii inteligenței naturale, cu riscul de a-i lua acesteia locul. Deocamdată, inteligența artificială este produsă și controlată de inteligența umană, cu imense beneficii în diferite domenii. Dar va sosi, probabil, un moment (dacă nu a și sosit) în care raporturile se vor schimba radical. Inteligența artificială putînd deveni autonomă, chiar autogenerativă, preluînd inițiativa. Din acel moment vor fi puse în cumpănă (și în pericol) nu doar umanitatea în datele ei, individualitatea umană, ci chiar statutul lor ontologic.
Ființa umană se va defini în alți termeni, iar gîndirea va fi generată de mașinării care vor căuta să capete un fel de conștiință de sine. Căci inteligența artificială avansează mult mai repede decît înțelegerea consecințelor pe care le produce. Ea a căpătat o dimensiune aproape mistică, operînd dincolo de limitele umanului, în ficțional. Gîndim necesități virtuale pentru a deturna datul naturalității. Producem extaziați o tehnologie sofisticată care ne poate schimba fundamentele umanului, ne poate modifica existența. Tehnica de astăzi ne ajută să știm multe, uneori prea multe, în detrimentul cunoașterii. Știm cu exactitate ce este un drum, toate detaliile lui structurale, dar nu prea pricepem unde duce. Știm cu precizie științifică ce este omul, dar nu îi înțelegemsensul existențial. Inteligența artificială poate opera cu o mulțime de date și informații, dar nu poate opera cu vise și idealuri, poate calcula și analiza aproape totul, dar nu poate contura perspectiva unui scop. Context în care, după cum se poate presupune, scriitorul va fi una dintre victimele predilecte ale inteligenței artificiale, pentru că actul scriptural este cel mai intim legat de natura sa autentică, de limbajul particular care îi definește sinele. Unicitatea și profunzimea creativă a ființei se adeveresc plenitudinar în registrul limbajului poetic, literar, filosofic etc., după cum cititul și scrisul rămîn cele mai rafinate și acaparante forme ale inteligenței și spiritualității umane. Faptul că scriitorul poate fi imitat, că îi poate fi preluat stilul, unele teme și idei recurente, că se poate genera poezie, literatură, texte de tot felul de către algoritmi, că nu se va mai putea face ușor diferența între autentic și artificial, dintre valoarea estetică și amalgamul mimetic al rețelelor digitale creează o situație greu comprehensibilă. Din creator de texte inimitabile, scriitorul va ajunge un vag manipulator de limbaj standardizat, un căutător pierdut prin canalele abisale ale tehnologiei. Sensibilitatea și poeticul vor face cu greu față exactității tehnice; afectivitatea, empatia și trăirile subiective vor fi anihilate de abundența informațională supertehnologizată. Parțial, scriitorul va deveni anexa unei mașinării care va putea gîndi și scrie în locul lui cu o exactitate in-umană. Imperfecțiunea creativă a inteligenței umane va fi transferată în perfecțiunea sterilă a inteligenței artificiale. Viața reală se mută în virtual, devine treptat o ficțiune tehnică. Ne mai rămîn la îndemînă dimensiunile esențiale ale umanului: distincțiile morale și cele de factură etică, judecățile estetice, recursul la memoria activă, atributele deliberative ale conștiinței, perspectiva finitudinii la care nici un computer nu poate (încă) visa.
Cultura, filosofia, literatura, artele își imaginează ceea ce tehnica nu poate înțelege; faptul de a deveni coșmarul a ceea ce credem că știm doar prin intermediul ei. Tehnica, în loc să ne ridice la nivelul ei de inteligență, ne ajută, prin facilitatea și mirajul utilizării, să involuăm tot mai spectaculos. Ne dezumanizăm cu cele mai evoluate cuceriri ale științei și tehnologiei. Pasul hazardat din natural în artificial s-ar putea să fie un fascinant pas în abis. Unul după care trebuie așteptat doar momentul cînd un robot va produce independent primul om. Trăim cu un picior în postumanitate, într-o lume în care nici apocalipsa (tehnologică sau nu) nu mai are nici un rost.
