poemele de dincolo de poem
băteam cu toiagul în poarta altor singurătăți.
purtam pe umeri cenușa vremurilor dintr-un loc în altul,
care ne îmbarcă în diluviile altor deșertăciuni.
în urma noastră, nisipurile ultimelor zvîcniri.
nu mai e nimeni să întoarcă anotimpurile din drum,
nebunia creștea ca o ciupercă pe zidurile înserării.
pașii care sună ca niște clopote amuțite.
toate acele înălțimi care ne întunecă mersul, privitul în gol.
brațele se ridicau ca niște catarge ale rătăcirii,
ca o dictare în care încă nu am sosit.
în acel ținut băteam cu toiagul în poarta altor singurătăți.
totul a fost spus cu o tăcere de piatră.
am fi putut rosti pe de rost tot neîntîmplatul,
de la început la sfîrșit.
muzica acelui abis ne umplea piepturile răvășite.
tot ceea ce ne-a aruncat în alte pronunții tîrzii.
dar în noi vorbeau alte voci clandestine.
acolo unde ne perindam ca niște năluci îmblînzite.
la marginea la care nu mai ajung nici cadavrele timpului.
ștergeam din calendar ultimele arhipelaguri închipuite.
căci totul a fost spus cu o tăcere de piatră.
un zilier al clipei sapă în lutul penumbrelor.
dinspre cele trecute se ridicau glasuri de neînțeles.
pămînt și apă purtam în orbite,
pumnale de gheață sub streșinile îmbătrînite,
un nimb ce ne descrețea frunțile deșertice.
cerul călcat în picioarele goale, în picioare de lut.
pe la colțuri apăreau făpturile amiezii, dangătele unor tresăriri,
bătînd ca niște cerșetori din poartă în poartă.
cu toiagul lor de sticlă ce deștepta un nou răsărit.
unde salahorii zilei trag norii mai la margine.
un zilier al clipei tot sapă răvașe în lutul penumbrelor.
trupurile pe care înserarea nu le putea îmblînzi.
prinși în vîrtejul care ne adulmecă arătările.
cu atingeri de omidă, cu mulțimea unor gesturi inutile.
numeam un lucru și acesta dispărea în adînc.
cineva aducea luminile care vestesc un nou întuneric,
alte dimineți cu picioarele lor de moluscă.
ploile ne vor spăla privirile împăienjenite.
rămășițele lor ce plutesc încă în aerul matinal.
toate se pregăteau de marele avînt.
în trupurile pe care înserarea nu le putea îmblînzi.
visele din care ne ridicam cu alte chipuri.
sîngele îngerului, scurs printre colonadele timpurii.
pașii zgomotoși ai acelui val tot mai răzbătător.
sunetele prelungi ne învăluiau ca o mantie a beznei.
cu furnicăturile lor care ne cuprindeau ca niște vapori.
între timp, cineva ne exila într-o limbă nemaivorbită,
într-o rostire alungată în pribegia ultimelor tăceri.
ne lăsa în pragul dintre două răspîntii ale frigului.
la marginea ce nu mai mărginește nimic.
în visele din care ne tot ridicam cu alte chipuri.
pășeam pe cărbunii încinși ai cuvintelor.
cu atîtea începuturi care nu mai au unde sfîrși.
înainte și înapoi – doar absențele noastre de lux.
vocile clamau alte amăgiri ale pașilor pierduți.
potecile se întorc ca niște păsări ale spaimei.
cu întorsături care luau forma umbrelor răzvrătite.
vuietul acela desparte apele ca pe două respirații.
rătăcirile în care ne ridicam din somnul de granit.
un drum al damascului apunea în fiecare propoziție.
în care pășeam pe cărbunii încinși ai cuvintelor.
Parodie de Lucian Perța
Ioan F. Pop
poemele de dincolo de poem
am bătut cu toiagul în poarta multor edituri,
purtam cu mine numai poemeșinimiC* altceva,
nu ca alți poeți cu țuică și murături,
știam că astea sunt deșertăciuni și cumva
și așa poemele mele au sedus realitatea,
deși nu erau retoric pieptănate,
nu siluiau metaforele și nici unitatea
zidirii prozodice a poemelor încă nescrise și nepublicate,
doar că privind în golul de dincolo de ele, nu că mă scuz, dar
am înțeles că pot face și altfel de poeme, neabandonate
în cuvinte scrise, ci doar dictate, așa, pentru auz!
*Cuvintele scrise cu bold reprezintă sau fac referire la titluri de volume ale poetului.
+ There are no comments
Add yours