Cel mai recent volum de poezii al lui Teofil Răchițeanu, intitulat „Susurînd ca un rîu Veșnicia”, apărut la Editura Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca în 2025, se vrea un „cântec de amurg”, așa cum însuși poetul spune într-o scurtă Prefață intitulată „Către cetitori”: „Vouă căror Poesia / Vă ceva, ceva mai spune, / Ultime aceste stihuri / Cu smerită plecăciune…”.
Volumul este greu de încadrat într-o anumită tematică, dar tonul general este acela de bocet, de „plîns arheic”, care „vine dintr-o enigmatică lumină a plânsului, plângerea morții lui Dumnezeu, anti-postmodernă, prin excelență” (Th. Codreanu, în „Poezia plânsului Arheic”, publicat în „Bucovina literară”, nr. 7-8, 2016).
Anumite filoane sunt prezente ca un prelung ecou al volumelor din tinerețe („Planete de melancolie”, „Somn de voevod”, „Poeme-nserate”, „Partea mea de dragoste etc.), iar temele sunt cunoscute, din care amintim: „relația cu Dumnezeu”, „spaima de moarte”, „teama de necunoscut” („de dincolo”), „amintirea părinților”, „sensul iubirii”, „prezența Morții în lume”, natura, dragostea etc. Iată ce spune, în acest sens, criticul Mircea Popa în Postfață: „Poet al codrului, al izvoarelor limpezi și al stâncilor sempiterne, cuvântul lui îmbrățișează o gamă foarte largă de stări sufletești, întruchipând elegiile stelare ale eternității”.
Ecouri din Eminescu și Blaga, ca tematică, sunt prezente ca niște vibrații cosmice, cum ar fi: căutarea febrilă a divinității: „Sufletul său e în căutare / În mută seculară căutare / de totdeauna, / pînă la cele din urmă hotare” (Lucian Blaga, „Autoportret”) sau „spaima de marele îmi cutremură noapte de noapte grădina” (Lucian Blaga), „De ce îmi e așa de teamă-mamă – să părăsesc iar lumina?” (Lucian Blaga, în „Asfințit”, „Peisaj transcendental”, „Vrajă și blestem” ș.a.); condiția apăsătoare a veșniciei: „Și de greul veșniciei, părinte, mă dezleagă” (Mihai Eminescu, „Luceafărul”) etc.
Pe acest lung drum, pasul este tot mai greu, iar destinația finală este sub semnul întrebării: „spaimoasa mumă și fără de hotar Pustie?, Sau Dumnezeu?” În „Veșnicia Timpului”, viața noastră pare o clipă, iar la capătul acestei eterne alergări, lumea „pare a fi în zadar”. La această vârstă, pentru poetul octogenar, totul e târziu, „soarele acum apune”, „ciocîrlia cîntă pentru cei tineri”, „Trandafirul nu pentru mine-nfloare”, zeii nu mai coboară „să mă-nzeiască” („Tîrziu e-n lume”), neguri „înfășoară sufletul”, „păcatele sunt multe și grele”, fiindcă „eu mi-am dorit prea multe” („Gura păcătosului”). În final apare și marea întrebare pusă ironic: „Oare, el, Iadul, mă va vrea?” („Gura păcătosului”). Spaima de „Marele” este prezentă peste tot. Fără Moarte și Dumnezeu, lumea ar fi pustie și „s-ar speria gîndu” („Dacă, dacă, n-ai fi, Moarte”), fiindcă el (gîndul), „bietul vă ține”.
Întrebările lumii sunt pururea fără răspuns („Pururea fără răspuns / Rămîn întrebările toate”, „Lied III”), în volumul „Elegii sub stele” (Editura pentru Literatură, 1969, p. 46). Anii poetului sunt grei „ca niște munți de piatră”, iar „Moartea-n mine ca un cîine latră” („Ci grei îmi sunteți, ani ai mei de-acum!”)
În poezia „Sînt ostenit”, poetul simte sfârșitul ca pe o retragere în „veșnica natură”, așa cum a redat-o George Coșbuc în „Moartea lui Gelu”: „Ar fi cum ar cădea din codru-o frunză”.
Vremea e bătrână, fiindcă și „Dumnezeu amurgea” („Amară, amară era atunci marea”). În pustiul cerului „mai greu decît veșnicia… nimica nu-i” („Ostenit își cere moarte”). Ne amintim aici și de „greul veșniciei” din „Luceafărul”.
O altă ipostază a lui Dumnezeu este cea de stea din depărtatele galaxii, la care poetul n-a ajuns niciodată. De aici se naște o neliniște interioară, care întreține o stare febrilă „de mută, seculară căutare” (Lucian Blaga). Ideea este prezentă și la Tudor Arghezi, în „Psalm III”: „În rostul meu tu m-ai lăsat uitării… / Și mă muncesc din rădăcini și sînger / Trimite, Doamne, semnul depărtării… / Din cînd în cînd, cîte un pui de înger…” (Tudor Arghezi, „Poezii”, Editura Minerva, 1971, p. 21). Este acea dorință a lui Tudor Arghezi, exprimată în cunoscutele versuri: „Vreau să te pipăi și să urlu… Este!” „Pe Dumnezeu nu-l găsim fiindcă El a plecat din sufletul nostru”, spune Teofil Răchițeanu: „Munții de-Apus îmbătrînesc și ei / Și-mbătrînești și tu, suflete-al meu / Ce prin cerești pustii azi umbli singur / Și nu-l găsești, vai, vai, pe Dumnezeu” („Și-mbătrînești și tu, suflete-al meu”).
Când Geo Bogza îl prezenta pe Teofil Răchițeanu, în 1973, în revista „Contemporanul”, în tableta intitulată „Scrisori de la un tânăr poet”, în care afirma că „din cele cîteva poeme trimise (…) mi-am dat seama că zodia în care s-a născut e a poeziei”, autorul cita spre exemplificare două poeme: „Ci plînsul numai stăruie de-atunci” și „E noaptea nopților prea lungă”, din care reproducem câte-o strofă: „Nici o lumină-n ceruri nu-i / E noaptea nopților prealungă / Și sorii de-o suflare stinși / Prin bezna lumilor se-alungă” și „Tot universul e un val de plîns / Cum să-l oprească nimenea nu știe / Și Dumnezeu e-un pustnic rătăcind / Stîrnind nisipuri galbene-n pustie”. Poeziile fac parte din ciclul „Orfeu se tînguie la marginea lumii”, care urma să apară în revista „Echinox”, dar nu a mai apărut, fiind tăiat de cenzură. Poemele au fost însă publicate de Geo Bogza în tableta din „Contemporanul”, în 1973. Acel „val de plâns” e cosmosul cu „valea plângerii” și „mările, pline de-amar”, care adună plînsul tuturor mărilor de pe pămînt: „Mările toate se-adun la un loc / Și plîng. Și mult pustiu și-amar le e plînsul” („Și mult pustiu și-amar e plînsul”). Cealaltă poezie, „Ci plânsul numai stăruie de-atunci”, tratează aceeași temă a veșniciei: „Și Dumnezeu e mort de mult / Și cerul e-un mormînt de piatră / În care, cu prelung ecou, / Sfinxul pustiilor mai latră”. Ambele poezii au fost apoi republicate în volumul lui Geo Bogza, „Paznic de far” (Editura Minerva, București, 1974, p. 535). „Dumnezeu e mort demult” și „Moartea stă la capul Lui și cîntă / Înfiorata-i neagră liturghie” („Și mult pustiu și-amar e plînsul”). Sentimentul de înfiorare, indus de apropierea morții, naște o angoasă în sufletul poetului: „Moartea în mine își cîntă înfiorat, liturghia” („Ca un rîu Veșnicia”).
Dragostea este de origine divină, fiind un sentiment care îmbătrînește, deoarece „Tot ce-a fost frumos acuma doare” („Ci s-a făcut și-n dragoste tîrziu”). „Dragostea e ca un paradis floral, o grădină cu cireși în floare și unde nu păsări, ci îngerii lui Dumnezeu cîntau” („Ci s-a făcut și-n dragoste tîrziu”). Toate acestea nu mai sunt, fiindcă „iubirea a murit”. Chemarea poetului este aceasta: „dragostea să împle lumea și s-o îndumneziască!”, („Dragostea să împle lumea”). Dragostea e și ea marcată de trecerea Timpului. „Marea înserare” ne prinde și pe noi: „noi doi în păr avem multă zăpadă”, și „ne înfiorăm când cade frunza de pe ram”. Pentru păcatul din dragoste nu trebuie să cerem iertare, pentru că este și el dat de Dumnezeu: „Iubirea-i o amăgire ce vine de la zei / Ca mine și ca tine neant se fac și ei” („Iubirea”). „Isus Cristos a plătit cu viața prețul cel mare al iubirii, / Singur de singur fost-am la ceasul ispășirii / Acesta-i, Doamne, prețul cel mare al iubirii?” („Prețul iubirii”). Poetul imploră divinitatea să-i dea zilele de altădată, în care elementele naturii sunt prezente: „Un cîmp cu iarbă naltă de vînturi vălurată / Să o cosesc, să chiui că-n lume-i de trăit, / Și-un pod cu fîn, cu mine în el, cu-n brațe-o fată” („Un pod cu fîn, cu mine-n el, cu-n brațe-o fată”).
Tema care transpare în întregul volum este „marea trecere”. „Dacă toți trecem odată cu lumea, care este rostul ei? / Nu în zadar pe lume sîntem toți? / Și lumea însăși nu-n zadar e oare?” („Nu în zadar pe lume sîntem toți?”). Parcă auzim vocea gravă a Ecleziastului sau celebrul solilocviu al lui Hamlet: „Dumnezeu în mine în fiecare zi cîte-un pic moare. / Cineva vine și de atîtea ori îl învie –” „Din ecoul dintâi se nasc ecouri la infinit” ale „plânsului alb” (Th. Codreanu, op. cit., p. 4).
Poetul stă de-o viață în munții lui de-Apus, ascultă „veșniciile cum cură” și se cutremură de atâta Tăcere pentru că „Și-n ea se aude susurînd ca un rîu Veșnicia” („Ca un rîu Veșnicia”).
