I. Introducere
Istoria relației dintre psihanaliști și critica operei lui Shakespeare este bogată și complexă datorită a trei factori:
1. Există o distanță considerabilă în timp între variantele populare și cele academice ale operei lui Freud, ceea ce dovedește că moștenirea lui este încă contestată de diferiți psihanaliști, școli filozofice și politice. Acest fapt dovedește influența lui asupra unui număr important de discipline științifice.
2. În al doilea rând, mișcarea intelectuală, pentru care teoria psihanalizei este un punct central și controversat, precum și felul în care critica literară interpretează și folosește azi teoria psihanalizei, este legată de dezbaterile care au loc în cadrul mișcării feministe. Problemele tratate în acest capitol ne ajută să înțelegem modurile diferite în care critica l-a respins pe Freud, sau a găsit în el idei folositoare pentru critica literară.
3. În al treilea rând, multe din piesele lui Shakespeare au avut un rol crucial în întemeierea psihanalizei. Așa stând lucrurile, literatura nu poate fi în totalitate despărțită de baza teoriei creată de psihanaliză. Criticii care aplică psihanaliza la opera lui Shakespeare trebuie să împace anumite feluri de interpretare, cum ar fi „psihanaliza”, literatura, filosofia, socio-politica, ale căror scopuri și tehnici de lucru nu sunt întotdeauna compatibile.
În cele ce urmează vom insista asupra unor întrebări pe care criticii de azi, care aplică metoda psihanalizei, și le pun în legătură cu textele literare. În mod particular vom descrie temele distincte și diferite categorii de analiză care deosebesc metodele contemporane ale psihanalizei de alte moduri de a-l citi pe Shakespeare.
II. Literatura și inconștientul
De-a lungul operei sale enorme, Freud face adesea referiri la opera lui Shakespeare. Fondatorul psihanalizei a fost la curent cu literatura și artele vizuale din Vest. Opera lui atestă o preocupare permanentă pentru întrebarea dacă opera literară ne poate spune ceva despre subiectivitatea și sexualitatea umană. Artiști aparținând secolului al XVI-lea, cum ar fi: Leonardo da Vinci și Rembrandt, poeți ca Ludovico Ariosto1 și Torquato Tasso2 sunt printre figurile Renașterii care, împreună cu Shakespeare, apar în opera lui Freud care investighează ce ne spun literatura și artele despre psihicul uman.
Cel mai important lucru e să înțelegem locul lui Shakespeare în scrierile lui Freud, unde acesta face frecvente aluzii la textele literare și propune variante proprii ale criticii sale, în parte, pentru că teoriile lui despre viața psihică – în mod special ipoteza despre inconștient – gravitează în jurul întrebărilor simbolismului de interpretare și ceea ce el numește „condițiile reprezentării”. Titlul celei mai cunoscute lucrări a lui Freud, „Interpretarea viselor”, relevă că, pentru descoperitorul ei, psihanaliza a luat naștere ca rezultat al extinderii meditației asupra actului interpretării. Indiferent dacă discută despre piese, picturi, poeme sau visele pacienților, Freud interpretează psihicul uman întrebându-se de ce oamenii își reprezintă mereu lucrurile, indiferent că o facem pentru noi sau pentru semenii noștri. Criticii literari au admirat investigațiile lui Freud pentru detaliile de limbă și simbolismul acesteia, un procedeu care ne reamintește de lectura critică pe care critica literară o presupune.
Felul lui Freud de a lectura perturbă noțiunile de bun simț ale autorității care ține sub control conștiința și care stă în spatele textului. Cu alte cuvinte, intenția, care odată direcționa interpretarea textului, și-a pierdut locul privilegiat. Teoria sa despre ce înseamnă, pentru ființa umană, să fie autoarea limbii, își avea izvorul în ani de gândire despre modalitățile de expresie pe care alții le-au negat ca fiind importante: „visele, glumele, greșelile de exprimare, limbajul corpului”. În aceste aspecte el a găsit nu numai semne eligibile, dar și o lume a sensurilor cruciale pentru înșiși vorbitorii de limbă. Discutând un personaj ca Dogberry din piesa „Mult zgomot pentru nimic”, Freud a considerat pocirile limbii ca pe un lucru serios, dar, indiferent de ce spun personajele, aceasta nu corespunde cu ceea ce el credea, sau dorea să spună. Vorbitorul ar fi el însuși uluit de gândirea sa din spatele cuvintelor sale.
Pentru Freud, visele și greșelile de pronunție sunt modalități de evadare din „cenzorul interior”, care funcționează atunci când dorim să descifrăm sensurile sexuale din lumea adultă. Cu alte cuvinte, Freud ne arată că „egoul nu este stăpân în propria-i casă”3. Opera lui Freud aduce cu sine o distanță a criticii față de noțiunile de bun-simț ale individului, autorității, subiectivității și a conștiinței deliberate. El stabilește o importantă detașare de modul cum Renașterea vedea nașterea individualismului modern, posibilitatea autodeterminării și a independenței bazate pe o înțelegere deplină a propriei gândiri și dorințe. În opinia lui Freud, prin contrast, noi toți suntem, într-un anumit fel „orbi la propria noastră istorie”… „străini nouă înșine”4.
III. Subiectivitate și sexualitate
Există o diferență mare între modul în care Freud este citit și înțeles de către două școli de psihanaliză: „Psihologia Ego”, sau teoria relațiilor țintă, și teoriile lui Jacques Lacan. Diferența dintre cele două modalități de a-l înțelege pe Freud, a avut o influență considerabilă asupra criticii shakespeariene.
În mod predominant critica feministă a adoptat teoria psihanalitică pentru că a aflat în ea o modalitate de a face genul și sexualitatea categorii centrale ale criticii literare. Mișcarea feministă, care expune textele și categoriile psihanalitice, îl fac pe Freud să-și regândească „structurile petrarchiene pe care le descrie”. Indiferent dacă folosesc termenii de „object-relations theory” (teoria relațiilor obiective), sau centrarea lui Lacan pe simbolurile structurale, mulți critici feminiști sunt de acord că „pentru o analiză psihanalitică, nu este nevoie de o societate petrarchiană, ci analiza unei singure societăți”. Astfel, personaje ca Theseu, Lear, Hamlet senior sau Prospero sugerează că petrarchialitatea în piesele shakespeariene înseamnă nu numai dominația bărbaților, ci duce mai departe ideea de „tată-conducător”. O preocupare centrală a criticii psihanalitice shakespeariene a fost să analizeze funcția simbolică și sensul familiei, indiferent dacă e vorba de piese și poeme sau de instituțiile pe care aceste texte le reprezintă. „Teoria relațiilor obiective” se remarcă prin aceea că se centrează, încă de la început pe conceptul „Oedipian… al relației dintre mamă și fiu – un aspect prin care mișcarea feministă a simțit că Freud îl supraestima când punea accent pe conceptul oedipian și pe rolul tatălui de a impune legi. Psihanaliza shakespeariană în alianță cu teoria „relațiilor-obiect” („object-relations”) se focalizează ori pe figura mamei, ori pe personajele shakespeariene, analizând motivele, conflictele și dorințele potrivit teoriei conform căreia „egoul” și identitatea sexuală se dezvoltă.
Unii reprezentanți ai criticii feministe s-au focalizat pe conceptul „matern“ în piesele lui Shakespeare. Ei și-au focalizat atenția asupra unor personaje ca Tamora, Gertrude, Lady Macbeth, Volumnia și Hermiona. „Is there no way for men to be, but women / Must be half- workers?” („Nu există nicio șansă pentru bărbați / Numai în cazul că femeile devin pe jumătate muncitori?”) Cymbeline, (2.5, 1-2). Cel mai elocvent studiu care are la bază „object-relation theory” este probabil cel al lui Janet Adelman: „Suffocating Mothers”, care arată rolul ideii de maternitate în opera lui Shakespeare. După „Comedy of Errors” și „Titus Andronicus”, ideea maternității aproape că dispare. Ideea de maternitate revine totuși în Hamlet, iar piesele ce au urmat poartă povara grea a lui Hamlet ca o reacție împotriva contaminării maternale că femeile „plătesc prețul pentru fanteziile puterii materne învestite în ele”. Folosirea conceptului „object-relations” la studierea relației mamă și copil este dedusă în parte din teoria „tată și fiu”. Teoria lui Freud cea mai controversată a fost conceptul Oedip. Conform acestei teorii, psihicul unui copil este format în jurul tabuului împotriva incestului. Bazându-se pe piesa lui Sofocle, „Rex Oedipus”, și „Hamlet” a lui Shakespeare, Freud argumentează că voința culturală pentru exogamie, cu alte cuvinte „căsătoriile în afara celulei sociale” determină în fiu o dorință reprimată/înfrânată pentru mama lui și o furie criminală împotriva tatălui. Conform teoriei lui Freud, fiul își înfrânează dorințele de a comite incest față de mama lui din cauza amenințărilor tatălui că va fi castrat. Această amenințare paternă – o cerință a exogamiei – dă naștere unor emoții care sunt inadmisibile, și de aici sunt transpuse în subconștient. Faptul că Freud a descoperit mecanismul vieții inconștiente a însemnat că amenințarea era doar în parte posibilă. Dorințele înfrânate vor ieși la iveală în timpul viselor, glumelor, greșelilor de vorbire, sau în cazul lui Hamlet, în toaleta mamei sale (Actul l3. Scena 4).
Teoria lui Freud avea ca suport experiența din clinica sa, dar și obsesia geloziei lui Hamlet în privința vieții sexuale a mamei sale – o obsesie care-l face pe Hamlet să deraieze, supunându-se, astfel, comenzii tatălui mort. Mișcarea feministă a criticat tendința lui Freud de a aplica „povestea” fiului și, într-un fel, a lui Hamlet ca model în toate cazurile. Această tendință este revelatoare atât pentru viața personală a lui Freud, cât și pentru prejudiciile momentului vieții lui din punct de vedere istoric. Cine a studiat opera lui Freud, în special „Three Essays on a Theory of Sexuality” (Trei eseuri privind Teoria Sexualității), va constata că teoria lui este mai radicală decât cea din conceptul Oedip.
În „Three Essays” (Trei eseuri), Freud descrie nu numai tabuul împotriva incestului, și de aici necesitatea exogamiei, ci și un tabu simultan împotriva homosexualității, și aduce argumente pentru bisexualitate, care ar fi prezentă în fiecare dintre noi. Freud argumentează că înfrânarea iubirii pentru părinți este valabilă la ambele genuri și la ambii părinți. „Teoria lui cu privire la sexualitatea infantilă aduce argumente pentru bisexualitatea primară prezentă în fiecare, și, prin urmare, face heterosexualitatea un obiect la alegere, mai târziu, în viața adultă, ca o problemă socială complexă de a fi explicată și nu asumată. Cu alte cuvinte, Freud descrie mecanismele prin care sexele sunt activate, având forme diferite, și a modului cum bisexualii și copiii androgeni se transformă în băieți și fete”.
Concluzii
Psihanaliștii susțin că natura genului unei persoane, sau direcția dorințelor acestuia, nu numai că o identifică, ci menține lupta dintre dispozițiile corpului și dorințele acestuia. În acest sens, criticii feminiști stabilesc legături cu psihanaliștii analizând puterea și fragilitatea normativelor heterosexuale în textele shakespeariene.
Critica psihanalistă a operei lui Shakespeare lucrează împreună cu critica istoricistă sub ideea că „eul” nu este independent de contextul social. Acest efort de a îmbina interpretarea psihanalistă cu cea istoricistă a produs eseuri care se citesc ca diferite interpretări aparținând unui discurs modern (juridic, medical, filozofic, literar etc.), cu scopul de a reconsidera producția socială a subiectivității și sexualității. Teoria psihanalistă susține că, indiferent dacă este reală ori fictivă, un sens al „eului” este ceva ce oamenii îl au, și că vigoarea și substanțialitatea merită atenția analiștilor.
Teoria psihanalitică oferă instrumente de lucru celor interesați în analiza mecanismelor formale, cu ajutorul cărora normele și convențiile unor anumite instituții, domenii și practici sunt prezente în subiect, nu doar ca și credință, dar și la un nivel mai profund, în registrul dorinței, suferinței sau a fricii. Speculația lui Freud în legătură cu vicisitudinile subiectivismului – condiții ale reprezentării – va continua să joace un rol crucial în cercetarea shakespeariană, de a istoriciza și teoretiza condițiile sexualității și subiectivității moderne.
Bibliografie generală
Shakespeare an Oxford Guide – Edited by Stanley Wells, Lena Cowen Orlin, Published in the USA, by Oxford University Press 2003, p. 451-461.
+ There are no comments
Add yours