Critica post-colonială
Până la apariția criticii post-coloniale, criticii anglo-americani lecturau „Furtuna” ca pe o alegorie a creației artistice. De vreme ce a fost considerată ultima piesă a lui Shakespeare, Prospero a fost definit ca un dramaturg surogat, conturând acțiunea principală folosind magia. Începând cu o furtună artificială din scena de la început, Prospero regizează, răsplătește și pedepsește principalele personaje potrivit planului său, care vizează căsătoria fiicei sale, Miranda, cu Ferdinand (fiul și moștenitorul Ducelui de Napoli Naples), fostul său dușman. Acest plan este considerat o răzbunare prietenească pentru exilul său forțat din propriul regat. În decursul dorinței unirii ducatului Napoli cu Milano, Prospero împiedică înaintarea lui Caliban, băștinașul insulei, unde el și Miranda sunt exilați. Ba mai mult, puterea magică a lui Prospero, nu numai că asigură înrobirea lui Caliban, ci și invocă robia unui spirit/duh numit Ariel, ca să-și pună forțele magice în acțiune. În acest mod de lectură a piesei Prospero apare ca un patriarh atotcunoscător și creator artistic, ale cărui manipulări au sfârșituri binevoitoare și providențiale și ale cărui motive sunt ireproșabile. De vreme ce piesa este o idilă în privința genului, acțiunea a fost, în general, tratată ca o piesă fantezistă, cu puține legături cu istoria perioadei respective.
Această lungă tradiție, a unui Prospero cu puteri privilegiate cu efecte binefăcătoare, nu a putut rezista statuii înălțătoare a lui Caliban, ca urmare a mișcărilor de decolonizare din anii `60, `70 în Africa, Insulele Caraibe și America Latină. Dacă, din punctul de vedere al tradiției, arta lui Prospero reprezintă lumea civilizată și cultivată, în contrast cu cea naturală, reprezentată de magia neagră, practicată de Sycorax, mama lui Caliban, revizuiri anti-coloniale ale piesei provocau această diviziune abstractă, eurocentrică, dintre artă și natură. Începând cu 1959 s-a început o revizuire a piesei și o mobilizare în apărarea dreptului lui Caliban asupra insulei pe care el s-a născut înainte de sosirea lui Prospero. Afirmația lui Caliban: „This island’s mine, by Sycorax my mother, / Which thou tak’st from me” (1.2,334-5), (traducere: „Această insulă e a mea, moștenită de la mama mea, Sycorax, pe care tu mi-ai luat-o” a devenit strigătul de adunare pentru intelectualii africani și din Caraibe din anii `60, `70. (Shakespeare – An Oxford Guide, p. 501).
Indiferent dacă noi considerăm „Furtuna” ca pe o alegorie a eliberării lui Caliban, ori un paternalism colonial al lui Prospero, critica post-colonială, referindu-se la receptarea piesei în lumea a treia, stabilește clar „că noi nu mai putem recupera piesa ca pe un text «istoric» inocent, necorupt de interpretările istorice de mai târziu”. (Tr. n.), („Post-colonial criticism” by Jyotsna Singh în Shakespeare, An Oxford Guide, OUP, 2003, p. 493).
„Furtuna” ca o alegorie a descoperirilor și a colonizărilor făcute de Europa
Din anii ʼ80, dezvoltarea activității critice post-coloniale a adus o lumină nouă în legătură cu sursele piesei, vizând descoperirea și colonizarea Americii. Mulți critici sunt de acord că Shakespeare a folosit însemnările de călătorie elisabetane pentru dramatizarea furtunii de la începutul naufragiului și descrierea confruntării europene cu sălbaticul Caliban. Accentul pus pe legătura piesei cu explorările geografice – cu accent pe colonizarea Americilor – produce o receptare a piesei care diferă radical de validările tradițional-europene în ceea ce privește rolul dominant al lui Prospero. Acesta solicită o reevaluare asupra competițiilor vizionare privind istoria și poziția insulei. Potrivit lui Prospero, mama lui Caliban a fost o vrăjitoare damnată, Sycorax, care a fost alungată de pe insulă (1.2,265-8). Când Prospero îi spune povestea lui Ariel, zâna, care era în servitutea lui, îi reamintește lui Ariel distincția dintre răul magic al lui Sycorax și propriile lui presupuse arte binefăcătoare: „This blue-eyed hag was higher brought with child, / And here was left by the sailors. Thou my slave, / As thou (Ariel) report’s thyself, was then her servant, / And for thou wast a spirit too delicate / To act her earthy and adhorred commands, / Refusing her grand hests, she did confine thee / By help of her more potent ministers, / And in her most unmitigable rage, / Into a cloven pine within which rift / Imprisoned thou didst painfully remain / A dozen years” (1.2, 271-81). Traducere: „Însărcinată cloanța cu ochi vineți / A fost adusă aici; tu, servul meu, / Te-aflai în slujba ei – mi-ai spus-o singur – / Și, cum erai un duh mult prea gingaș / Spre-a-i săvârși poruncile mârșave, / Tu poftele-i ades le-ai înfruntat. / De spirit mai mult ajutorată, / Ea te-a vârât, cuprinsă de mânie, / În trunchiul despicat al unui pin. / În care doisprezece ani în șir, / Te-ai chinuit.” (Shakespeare, „Opere Complete”, volumul 8, București, 1990, Editura Univers, „Furtuna”, în traducerea lui Leon Levițchi, p. 359). Îndată ce stabilește răul natural al lui Sycorax, Prospero îl etichetează pe fiul ei, Caliban, în categoria subumanului. Totuși, chiar dacă îl ridiculizează pe fiul ei, Caliban, Prospero pretinde că l-ar fi tratat cu blândețe cu scopul de a-l umaniza. „I have used thee, / Filth as thou art, with human care, and lodges thee / In mine own cell, till thou didst seek to violate / The honor of my child” (1.2,348-51). Traducere: „Sclav mincinos / Ce știi de bici, și nu de vorbă bună! / Scârnav cum ești, te-am omenit; iar tu / Ai vrut să-mi necinstești copila” (Op. cit., p. 361). Din momentul în care Prospero îl definește pe Caliban ca un potențial violator al fiicei sale, Miranda, el justifică cu ușurință luarea acestuia ca servitor, așa cum explică în acest schimb de replici Miranda: „Tis a villain, sir, / I do not love to look on”. Prospero: „But at ‘tis, / …He does make our fire, / Fetch our wood, and serves in offices / That profit us – What ho! Slave Caliban!” (1.2, 312-16). Traducere: Miranda: „Mi-e silă să-l privesc. / Așa cum este”. Prospero: „Avem de el nevoie: face focul, / Aduce lemne și ne-ajutorează / În fel și chip. Hei, slugă! Caliban! / Hei, mal de lut!” (Op. cit., p. 361). Miranda, de asemenea, justifică înrobirea lui Caliban afirmând că ei au încercat să-l civilizeze, dar fără rezultat: „Abhorred slave, / Which any print of goodness will not take, / Being capable of all ill I pitied thee, / Took pains to make thee speak, tought thee each hour / One thing or other. When thou didst not, savage, / Know thine own meaning, but wouldst gabble like / A thing most brutish, I endowed thy purposes / With words that made them known” (1.2,354-61). Traducere: „Prospero: «În stare de orice, afară doar / De-un dram de bunătate! Mi-a fost milă, / M-am săturat să te deprind cu graiul, / Te-am învățat de toate; când tu fiară, / Scoteai doar mugete, nepricepând / Nici tu ce blăjmăjești, ți-am arătat / Al vorbei meșteșug” (Tr. Op. cit., p. 361).
Justificările Mirandei și ale lui Prospero privind înrobirea sălbaticului Caliban, a cărui rasă josnică nu are bunătate naturală, sunt puternic scoase la iveală de critica post-colonială. Spre deosebire de generațiile anterioare, criticii post-coloniali văd relația lui Prospero și a Mirandei cu Caliban ca pe o alegorie la colonialismul european – aspect ce revelează ambivalența proprie lui Shakespeare față de puterea lui Prospero. Activitățile de colonizare ale europenilor față de non-europeni, pe care le-au întâmpinat în teritoriile cucerite, aveau la bază premisele unei „misiuni civilizatoare”. Această misiune își asumă faptul că nativii nu aveau niciun pic de cultură, sau limbă literară, până când europenii le-au adus binefacerile culturii apusene. Dacă băștinașii ar rezista stăpânirii paterne europene, atunci ei ar fi catalogați ca „sălbatici”, iremediabil pierduți. Este ironic faptul că Shakespeare îl face pe Caliban să rostească această dilemă, atunci când îi exclamă lui Prospero și Mirandei: „You taught me language, and my profit on’t / Is I know how to curse” (1.2,366-7). Traducere: „M-ai învățat a vorbi, cu singurul folos / Că știu acum să-njur” (Tr. Op. cit., p. 362).
Versiunea lui Caliban privind istoria
Încercând să interpreteze condițiile robiei lui Caliban din perspectiva lui, critica post-colonială legitimează pretențiile lui privind insula, bazate pe interpretarea istoriei în mod antitetic cu cea povestită de Prospero fiicei sale. În relatarea lui Caliban, Prospero este intrusul care a trădat primirea inițială pe care i-a făcut-o Caliban. „This island’s mine, by Sycorax my mother / Which thou tak’st from me. When thou cam’st first, / Thou strok’st me and made much of mine, wouldst give me / Water with berries in’t and teach me how / To name the biggest light, and how the less, / That burn by day and night, and then I loved thee, / And showed thee all the qualities o’th’isle, / The fresh springs, brine-pits, barren place and fertile – / Cursed be I that did so! All the charms / Of Sycorax, toads, beetles, bats, light on you; / For I am all the subjects that you have / Which first was mine own king, and here you sty me / In this hard rock, whiles you do keep from me / The rest o’ th’ island” (1.2, 334-47). Traducere: „Ostrovul / E-al meu, mi l-a dat mama, Sycorax, / Iar tu mi l-ai furat când ai venit, / M-ai mângâiat și mai iubit; mi-ai dat / Să beau apă cu boabe, și altădat, / Mi-ai spus cum să numesc pe limba ta / Luminătorul mare și cel mic, / Ce ard ziua și noaptea; eu atunci / Te-am îndrăgit, și-a insulei comori / Ți-am arătat izvoare dulci, sărate, / Pârloage, lunci… nătâng ce-am fost! Te ajungă / Făcutul mamei, lilieci și broaște, / Căci eu sunt singurul supus ce-l ai, / Eu care mi-am fost domn…! M-ai surghiunit / Pe stânca asta, iar tu-mpărătești / Pe toată insula” (Op. cit., p. 361).
Concluzie
Este această interpretare a istoriei, care a devenit cântecul de bătălie pentru mișcările anti-coloniale din Africa, Caraibe și America Latină, o interpretare care a devenit stâlpul multor reluări și interpretări ale piesei lui Shakespeare în aceste zone ale globului? În timp ce piesa a fost scrisă în Anglia secolului al XVI-lea, critica post-colonială o interpretează fără să țină cont de complicatele tranzacții dintre Europa, culturile africane și Caraibe în secolele care au urmat.
Critica post-colonială din Vest a subminat această nouă arhivă a receptării istoriei în piesa lui Shakespeare. Furtuna pune sub semnul întrebării, încă o dată, toate ideile unei comunități umane, în timp ce articulau, așa cum a făcut Shakespeare, vocile unor personaje, aparent secundare, în marile proiecte ale lui Prospero.
În final, Caliban, lămurit, în sfârșit, asupra intențiilor milanezilor, „acești bețivi și proști nemernici”, debarcați pe insula lui, „care se dau drept zei”, rămâne să stăpânească, cu înțelepciune, împreună cu ai lui, ostrovul natal. Iar Ariel va veghea asupra bunei navigări a corabiei, care-l va readuce pe Prospero la Milan. Apoi, va porni să cutreiere lumea, liber ca păsările cerului: „Aceasta ți-i chemarea. ʼn patru vânturi / Te du, ești slobod, Ariel, drum bun!” („Furtuna”, final) (vezi Mihnea Gheorghiu, „Scene din viața lui Shakespeare”, Ediția a II-a, Editura Tineretului, București, 1960, p. 333).
Notă
Acest articol reprezintă o adaptare după textul în limba engleză intitulat „Reading – The Tempest”, Chap. 33, p. 501-6, autor Jyotnsa Singh, publicat în lucrarea „Shakespeare – An Oxford Guide”, ed. by Stanley Wells and Lena Cowen Orlin, Oxford University Press, New York, 2003; de asemenea, referințele la textul piesei s-au făcut după: „The Complete Works of William Shakespeare”, edited by W.J. Craig, M.A., published by Magpie Books London W1Y 7LD, 1992.
+ There are no comments
Add yours