Curioasă și interesantă apariție editorială intitulată Privește-mă cu inima, atât! – Scrisori în iarnă, scrisă cu inimă și talent de doamna Paula Romanescu și apărută la Editura eLiteratura în 2024. Spun curioasă, deoarece, la prima vedere, volumul pare a fi un roman epistolar; este și nu prea… Sunt situații în care la scrisoare se răspunde cu scrisoare, dar sunt și situații când la scrisoare se răspunde cu un poem, și invers… În situațiile cele mai fericite, la poem se răspunde cu poem. Deci, avem în față un unicat.
Iată ce ne spune autoarea în „Spovedanie”, la pagina 8: „Acest volum nu-i decât o simplă, omenească, poveste epistolară cum că-n vreme, chiar la capătul cel dinspre iarnă, ne așteaptă o mereu altă poveste, pe care doar inima o poate pricepe. Poate și tu, prietene cititor necunoscut! Dar, de când comunicarea dintre oameni a eliminat scrisoarea, de când cititul cărților nu le mai arată oamenilor cea de folos zăbavă, ei nu au cum să știe că și inima are rațiuni de care rațiunea n-are știre.” (…)
„A fost, așadar, mai întâi o scrisoare primită mai ieri de mine de la un necunoscut (nu acesta era răspunzător de lecturile mele recente, desigur, altfel aș fi știut că era vorba de un foarte cunoscut poet din Munții de Apus, un adevărat împărat al singurătății, unul dintre puținii români cărora codrul le-a rămas frate și tăcerea cânt), pre numele său Teofil Răchițeanu.
Poezia sa – mireasmă de crâng turnată în potire mici de poem cam cât o respirare – Efulgurații. Preponderent – catrene. Eu le-aș numi înțelepciune cântătoare. Sau, și mai bine – mireasmă cântătoare”. Iar Teofil Răchițeanu îi propune doamnei Paula Romanescu o noapte de vrajă la… gura sobei: „E noapte și la gura sobei stau / (Afară e, de ieri, urâtă vreme) / Și la lumina jarului citesc / Cu tine, Paula, noi-vechi poeme” (La gura sobei stau). Poemul este o romantică reverie care ne poartă prin O Mie și Una de Nopți, François Villon, Shakespeare, Esenin, Apollinaire și Rilke… În această atmosferă de basm, cineva murmură un stih vechi, „iar somnul ca un râu / Sosește-apoi și-n apa lui ne fură”. În această curgere, cei doi protagoniști se opresc pe-un țărm de mare „Unde aezii toți odat’ ajung / Și-atunci, atunci, te-om învinge, Moarte!” Iată triumful artei peste tot ce este efemer și trecător în lume…
„Cartea cu catrenele dumneavoastră – spune Paula Romanescu – de-o vreme, tot mai plin de umbre golul – de când am primit-o, stă pe masă lângă patul în care dorm, citesc din ea înainte de culcare și, câteodată, în vis, murmur din ceea ce înainte de a adormi am citit: «Viața de-apoi, cum pre pământ și-n cer, / De n-am aici iubire, dincolo cui s-o cer?» Sau: «S-arunci în patru vânturi agoniseli de gând…»”.
Rămân cu sufletul, dacă îngăduiți, lângă sufletul dumneavoastră!
Ca dar, Teofil Răchițeanu îi trimite Paulei Romanescu tot ce-i „mai mândru pe la noi”: un catren al cărui subiect este cascada „Vălul Miresei” de la Răchițele:
„(…) Eu îți trimit catrenul meu înscris pe un perete de stâncă la cascada «Vălul Miresei»:
«Trecând pe-aici, odată, Dumnezeu
Se-opri pe-această piatră și, aleasă,
O lacrimă din ochiul lui căzu
Și-acest’ crescu din ea Văl de Mireasă».
Mi l-au cerut mai marii turismului din județ. Acum vor versiunea în engleză și franceză… Pentru versiunea franceză m-am gândit la dumneata, dacă nu e prea mare îndrăzneala. Iertare! (…)”
La care, Paula Romanescu răspunde: „Păi să le spunem și franțuzilor pre limba lor această frumoasă istorie, ca să știe și ei că dacă Dumnezeu a lăcrimat când a ajuns pe pământul nostru românesc, a fost doar fiindcă ochiul Lui n-a putut îndura atâta frumusețe!”
„En passant par chez nous, Le Bon Dieu
sʼarrêta sur une pierre et une larme
Y tomba de Ses yeux et devint
Frais Voile de Mariée couleur du charme.”
Iată răspunsul lui Teofil Răchițeanu: „(…) Dacă aș fi tânăr și dacă și tu… aș încerca, oriunde-ai fi, să te caut, și dacă te-aș găsi, chiar dacă n-ai vrea, te-aș îmbrățișa…
Nu ne-am întâlnit în viața asta. Poate nici nu ne vom întâlni (oricând veșmântul de pământ mă poate cuprinde), dar într-o alta, de-o fi să fie, îmbrățișarea asta se va produce…
Cum ți-e gândul? (…)”
Teofil Răchițeanu scrie: „(…) Îmi spui, într-o mai demult scrisoare, că ai constatat că un vers al meu de nu mai știu unde e identic cu un vers al tău, și el de nu mai știu unde, ceea ce dovedește că noi doi am vibrat și vibrăm câteodată pe aceeași lungime de undă. Iată-l!
A înflorit o floare lângă drum
Așa frumos… Mă uit la ea și-mi vine,
Preafericit cum sunt, a o-ntreba
De n-a-nflorit anume pentru mine.”
Paula Romanescu răspunde: „Catrenul meu, în limba franceză, este un pic altfel:
Quand il est venu aujourd’hui,
Il avait les yeux d’incendie;
D’où venait-il, je ne le sais pas;
La fleur des champs fleurit pour qui?”
Iată-l pe Teofil Răchițeanu, în cunoscutul lui stil epistolar (vezi Ioan Bunta, Scrisori de la Teofil Răchițeanu, Editura Scriptor, Cluj-Napoca, 2022):
„(…) Mulțumesc mult că mi-ai trimis cartea cu stilul dumitale inimitabil. Mă fericești citindu-te. Nu mă pricep să-ți comentez această carte, dar o simt, o trăiesc așa cum am simțit și trăit toate celelalte ale dumitale cărți.
Pe aici e un divin soare de octombrie. Scriu la o masă într-un cerdac al casei mele, puternic luminat. Mi-ar plăcea să fii lângă mine, iar soarele acesta divin să-ți, și dumitale, lumineze fruntea.”
În preajma sărbătorilor, Paula Romanescu scrie un poem bacovian, „pe dos”: „Mă uit cum nu ninge decembre acesta / Și nici cum în vatra de gânduri aprinsă, / Tăciunii iubirii nu cântă, și ninsă / Mi-e tâmpla, dar știu și că inima-mi va sta / De veghe, cuminte, la zarea închisă (…)” (Mă uit cum nu ninge decembre acesta,30 decembrie 2022).
Dar anii au trecut, tâmplele sunt ninse, copiii sunt maturi, și noi trebuie să ne supunem Legii firii! „Cum s-a făcut, nu-i bine să cunoaștem, / Știm doar că-n spații și în vis, / Noi ne-ntâlnim mereu aceiași, / Mereu sub pomul interzis. / Așa fu ieri și fi-va astăzi / Un ceas umbrelnic, prea amar / Pentru noi doi un loc se naște / Prin anotimpuri tot mai rar” (Lucian Blaga, Întâlniri).
Paula Romanescu știe acest lucru și încheie cu un poem foarte frumos, ca la finalul unei piese de teatru: „E mare lumea-lume și pustie, / O știu, ea nici mă vede, nici mă știe, / Dar știu că undeva sub cerul mut / E-o inimă care mă vede cânt.” (Privește-mă cu inima, atât!).
