După nenumărate și obositoare du-te-vino între inspectoratele din cele două județe, am reușit, în final, cu puțin noroc și bunăvoința unor oameni – nu dispăruseră de tot oamenii de bunăcredință din țară – acel transfer minune din Alba la o școală din Bihor, într-un sătuc aproape de casă, asemănător cu cel din Alba. Inumanul Ceaușescu, ca orice dictator draconic, ar fi vrut ca unde se dispune repartizarea de la București, acolo să-i putrezească omului oasele. Nu conta pentru el omul. Dispunea de noi ca de o vită oarecare, căreia i s-a pus un crotal în frunte, de care stăpânul dispune discreționar: o poate vinde unde dorește sau o trimite la abator. Am reușit să ies cu greu de sub blestemul acelei ordonanțe. Și iată-mă ajuns acasă, în comuna natală, cum nu îndrăznisem măcar să visez cu ceva timp înainte. Dacă s-a bucurat cineva că m-am întors acasă – aceia au fost în primul rând părinții mei, care aveau nevoie ca de aer să le fie cineva aproape la bătrânețe. Cum eram unicul lor fiu, eram singura lor speranță,
Cum știe de minunat să lucreze Marele Creator cu oamenii pentru oameni, încât te pune în uimire când îți dai filele îngălbenite ale vieții înapoi. Satul învecinat, în care se eliberase un post prin plecarea tocmai atunci a profesoarei de română, nu era altul decât satul unde-și avea originea bunicul meu, al cărui nume apostolic îl port. Nu mi-aș fi cunoscut niciodată cu adevărat originea și rudeniile dacă n-aș fi fost trimis de soartă tocmai acolo, la obârșie. Pentru mine, bucuria a fost enormă, cu toate că la școala de peste deal nu se putea ajunge decât pe jos – cinci kilometri dus și alți cinci întors – urcând și coborând dealurile care despart satul meu natal de celălalt sat, care semăna mult cu o stațiune montană. Nu era, desigur, o stațiune, dar pentru mine așa părea. Îmi iubeam, însă, mai mult decât orice pe lumea asta satul natal. Aici m-am născut, aici am copilărit, am învățat să scriu și să citesc, m-am îndrăgostit și mai apoi m-am căsătorit, am avut norocul să-i învăț pe copiii sătenilor și tot aici voi pune capăt vieții. Când am ajuns în Dealul Morului, de unde se puteau zări câteva case din satul vecin, mi s-a făcut pielea de găină văzându-mă copilandru cum alergam la joacă, acum două decenii, cu păstorii de seama mea pe dealurile și văile atât de dragi inimii mele. Nu le voi putea uita niciodată. Fac parte din copilăria mea. Mi-am pus în gând ca de îndată ce va veni primăvara și vor începe după 1 mai să iasă cu vitele la păscut și se vor umple văile și dealurile de urletele de bucurie ale copiilor, să bat cu pașii mei acele locuri dragi întipărite în toate celulele ființei mele și să privesc cu ochii mei locul în care ne strângeam toți copiii satului să jucăm cu o minge roșie, mică, atât de obișnuitul joc local: „bați trei, fugi la ducă”. Și așa am făcut într-o splendidă zi de mai. Mi-amintesc, însă, cu neplăcere, cum primisem într-o duminică nefastă o lovitură peste cap de la un șchiop, din vina mea, fiindcă am stat prea aproape în spatele lui și când și-a făcut vânt să lovească cu putere mingea, mi-a dat una peste cap de era să leșin de durere. Eram doar un copil care, neatent fiind, am pățit-o de multe ori. Dar soarta mi-a mai dat zile și, acum, iată-mă în acest loc, singur cu amintirile mele. Fagii în care mă cățărasem ca veverița, să fur ouăle din cuiburile măiestrelor mierle, erau tot acolo și mă priveau tăcuți. Și izvorul din Valea Lupoii, la care fugeam să bem apă rece și limpede ca cristalul, curgea și acum peste aceleași pietre. M-am pus în genunchi și am băut apă încă o dată, poate ultima dată, din izvorul copilăriei mele. Văile și dealurile, cărăruile pe care le-am urcat și coborât de atâtea ori în copilărie, parcă mă cunoșteau. Ce dulci au fost acele zile! Nu le găsesc asemănare.
Ce tânăr eram încă pe-atunci când duceam cu mine o comoară de nestemate amintiri. Totul mi se părea o excursie încântătoare într-un peisaj de mare frumusețe, chiar mai frumos decât cel din Țara Moților, unde fusesem repartizat în câteva secunde, ca-ntr-o sentință de tribunal.
În prima zi când m-am dus să-mi văd școala de peste dealul care a făcut să-mi răsară în suflet în cei doi ani atâtea amintiri de neuitat, nici nu știam atunci prea bine unde se afla prima școală a vieții mele de proaspăt absolvent. Bănuiam că trebuie să fie undeva prin centru, cum sunt așezate școlile, de obicei. Școala, biserica și căminul îți indică unde se află centrul cultural al satului românesc cu miros de gutui și busuioc.
Eram îmbrăcat la costum, dar nu purtam cravată. Nu era stilul meu. Mi se părea că cravata li se potrivea lui Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica, Maurer, Berghianu, Bodnăraș și tot ce ținea de șleahta corifeilor staliniști. M-am trezit în față cu clădirea școlii, care părea o copie fidelă a școlii din satul natal.
La poarta de la intrarea în școală mă așteptau două ființe – una brunetă și slăbuță proptea stâlpul din dreapta, iar cealaltă, ceva mai scundă, părea mai degrabă o fetișcană, proptea celălalt stâlp și era frumoasă foc. Avea o față ovală, splendidă, ochi căprui strălucitori, un păr galben-auriu îi încadra fața. N-am rezistat să n-o fixez cu privirea și simțeam că și ea m-a privit de la început cu un zâmbet care i-a luminat toată ființa. Doamne, m-am gândit, oare mă va accepta să-i mângâi măcar părul acela fermecător? Am salutat și m-am prezentat, spunându-le că sunt noul profesor de română și le-am întrebat dacă tovarășul Director este în școală. Ele m-au condus bucuroase în sala profesorală, unde l-am cunoscut pe primul meu director și am făcut cunoștință cu primii colegi din noua mea carieră. Directorul n-avea o sală specială pentru el, adică direcțiune, ci stătea împreună cu toți colegii, doar că avea un dulap special pentru documentele directorului în sala profesorală, care ne făcea să ne atingem unul de altul când intram și ieșeam din cancelarie. Pe mine, sincer, nu mă deranja deloc, dimpotrivă. Mi s-a oferit un scaun mai spre ușă, aproape de sobă. În sfârșit, aveam un scaun al meu. Directorul era un om de statură potrivită, cu o siluetă impecabilă, cum a rămas toată viața, zâmbea mai tot timpul și era foarte iute în mișcări. Citisem pe fața lui că ar fi un om cu suflet bun, care se arăta bucuros de venirea mea, mai ales că eram și din sate vecine. Eu nu-l cunoscusem până atunci. Și nici el nu mă cunoscuse. Biata mama venise la el cu vreo două săptămâni înainte să-l întrebe dacă are un loc liber pentru mine, așa cum auzise ea de la cineva. Răspunsul lui a fost că are un loc – profesor de română – și mă așteaptă să vin cât mai repede. Ea mi-l descrisese ca fiind un om cum nu se poate mai bun și tare cumsecade. Acum aveam să-l cunosc. Într-adevăr, mama nu greșise cu nimic. Eu îmi închipuisem c-ar fi ca toți directorii, un tip fioros, cu nasul în vânt, cu care nu se putea vorbi prea mult.
Pe profesorul de matematică, Dorin C., și el repartizat în acel an la această școală, l-am recunoscut și ne-am împrietenit imediat. Și el era absolvent de Oradea din acel an. Era extern. Îl văzusem deseori urcând la pavilionul matematicienilor. Era ușor de recunoscut: un tip slăbuț, cu o mustață care-l făcea vizibil de departe, brunet bine, care gesticula tot timpul când vorbea și-și mișca trupul din toate încheieturile într-un stil absolut original.
Acum școala era încadrată bine: toți profesorii erau tineri, o garnitură nouă, doar directorul era cu circa zece ani mai în vârstă decât noi, dar nu părea deloc bătrân. Juca fotbal cu copiii mai abitir decât noi, tinerii. Cele trei învățătoare, toate erau din sat: Ana – soția directorului și cele două Vete. Mi s-a dat dirigenția la clasa a VII-a. Apoi am primit cadou pionierii și biblioteca, munca culturală. Cum eram bucuros că primisem post acasă, n-aveam decât să primesc tot ce mi se punea în cârcă. M-am apucat de lucru. Planul la pionieri ridicase probleme până atunci. Acum, doamnele colege, învățătoarele, puteau răsufla ușurate.
Pe domnișoara blondă care mă întâmpinase la intrare în prima zi o cunoșteam din vedere. O văzusem pe autobuz când veneam acasă de la liceu. Îmi fugiseră ochii după ea, dar nu reușisem să mă apropii, însă figura ei plăcută de blondă mi se întipărise adânc în minte, fără să mă gândesc că într-o bună zi o voi mai întâlni, și încă atât de aproape. Acum o vedeam zilnic și era mereu în preajma mea. Mi-am zis, în sinea mea, că prezența blondinei în școală este pentru mine o adevărată minune și s-ar putea să fie un motiv serios pentru a reînvia sentimentul de iubire, care mi se părea că se atrofiase în ființa mea după atâtea necazuri și experiențe eșuate în dragoste. Chipul femeii blonde era puternic setat în toate celulele ființei mele, care alergau în căutarea ei, dar numai nu-mi ieșea în cale minunea blondă perfectă, al cărei parfum tineresc îl respiram acum, împrospătându-mi zilele… O puteam atinge, la început doar cu privirea și-un zâmbet cald cu care parcă-mi scana toată ființa. Avea o statură potrivită cu a mea. Se îmbrăca în roz, altădată în alb și uneori își punea peste aurul ei un batic violet. Parcă îmi citea gândurile. Nu știu de ce muream după violet. Eu eram pe-atunci un băiat subțirel, ușor ca o pană. Zburam ușurel peste dealuri ca o pasăre. Veneam la ore îmbrăcat în costum gri deschis, cu dungi albe, pantaloni puțin evazați, cămașă albă. Aveam părul șaten, bogat și puțin ondulat. Eram printre ei un tip visător, dar nu-mi lipsea zâmbetul de pe buze și-mi plăcea să destind ambianța, din când în când, cu niște poante inteligente. Pe unele le aveam la purtător din studenție, altele le inventam ad-hoc. Prezența fermecătoare a ființei blonde mă făcea să-mi pară ușoare toate sarcinile primite cadou. Acceptasem tot, de parcă mi s-ar fi cuvenit. Ce resurse uluitoare poate pune în mișcare fiorul dragostei în ființa omului! Universul acesta stă proptit pe dragoste. Dragostea învinge ura cu care se află lumea într-un război încă de la facere. Doar trăim într-o lume duală: binele și răul, întunericul și lumina, sărăcia și abundența, viața și moartea. O lume antagonică în care fericirea și nefericirea nu sunt niciodată egale.
Tânăra blondă era o prezență nespus de agreabilă, care lumina atmosfera, altfel sobră și monotonă, din școală. Zilnic vedeam cum primea câte un telefon, chiar două, de la cineva care se vedea că o iubea mult. Am întrebat-o într-o zi, când eram numai noi doi în cancelarie, cine o tachinează așa des la telefon. Ea mi-a răspuns foarte senină că este un prieten care nu-i mai dă pace. Și-a lăsat capul în jos și mi-a zis că s-a săturat de-atâtea telefoane. A fost la el acasă și i-a văzut familia și el a venit la ea acasă. S-a plictisit de-atâtea cicăleli. Acum o bate la cap cu logodna și căsătoria… Simțeam că nu era deloc încântată de propunerea avansată cu atâta insistență. Am luat-o de mână și am strâns-o spre mine. Ea mi-a zâmbit întrebătoare, dar nu și-a tras repede mâna. Dimpotrivă, parcă se liniștise, se descărcase de nervii cu care era încărcată. Era gata să explodeze. Am zâmbit unul spre altul cu subînțeles și-am ieșit gânditori cu catalogul sub braț la elevii care ne așteptau cum își așteaptă puișorii mama să le aducă hrană proaspătă. Simțeam cum elevii își iubesc enorm profesorii tineri. Toți eram tineri, în afară de director. Erau niște copii dornici de a afla ceva nou. Eu mă pregăteam în fiecare zi să le fac orele cât mai atractive. Mai ales doream să-i fac să iubească frumosul – poezia. Am început să fac concursuri de recitări din creațiile poeților clasici și contemporani. Concursurile erau dotate întotdeauna cu premii. Le cumpăram din Oradea volumașe de poezii și proză și le ceream să facă mici rezumate din ceea ce citeau și-i stimulam cu note bune, cu gândul de a-i face să iubească frumosul și să-l caute.
Într-o zi, pe când eram cu frumoasa blondă în cancelarie, am asistat la ceva la care nu mă așteptam. Primise obișnuitul telefon, iar blonda, în culmea enervării, i-a spus prompt amicului: „Știi ceva?! Mai lasă-mă dr…-lui cu telefoanele tale. Te rog să nu mă mai suni niciodată!” După care, poc!, i-a trântit telefonul în furcă și oricât a sunat nu i-a mai răspuns. Trăia momente de mare tensiune. Am simțit atunci nevoia s-o strâng lângă mine și i-am furat un sărut ușor. A fost pentru ea o detensionare, o descărcare nervoasă atât de necesară în momentul acela. Simțeam că ea făcuse acest circ cu amicul ei ca să-mi arate că îl scosese din sufletul ei. Era o dovadă că ea se hotărâse să-l scoată din viața ei și cred că plănuise s-o facă atunci când era de față cu mine. Simțeam că se întorsese cu sufletul spre mine. Se deschisese ca o floare și mă îmbăta cu parfumul ei de „nu-mă-uita”. Avea un magnetism al ei unic, pe care l-am simțit din prima zi, de la intrarea pe poarta școlii. Blonda în roz mă cucerise fără cuvinte, doar cu privirea. Pe drumul pe care-l făceam de la școală până acasă nu mai eram singur, parcă o aveam alături de mine. Da, de-acum ea călătorea cu mine fără s-o știe. Simțeam că ființa ei se concentra exclusiv asupra mea. Nu mă înșelam. Același lucru mi se întâmpla și mie. Ființa ei mirifică, solară, mă urmărea și-n vise.
Timp de o săptămână urcam împreună cu copiii sus pe Osoi – un fel de munte – la adunat castane. Copiii, hărnicuți ca niște furnicuțe, au adunat cantități impresionante de castane comestibile timp de o săptămână, realizând și depășind bine planul pionierilor. Când aveam sacii plini îi duceam la un punct de colectare, care era acolo sus, la casa pădurarului, unde se cântăreau și ni se dădeau banii. Într-o dimineață geroasă de toamnă, am mers undeva pe Valea Neagră să adunăm jir pentru brigadier. M-au uimit copiii cum au adunat patru saci de jir în timp record. Erau o adevărată comoară acești copii. Din banii adunați am cumpărat pentru școală un pick-up cu discuri pentru ora de muzică și multe cărți noi pentru biblioteca școlii, care avea un fond de cărți învechit. Nu-ți venea să le citești.
Am fost gratulat cu un premiu în bani de la pionieri pentru depășirea cu mult a planului. Atunci mi-a venit în minte ce-ar fi să facem o sărbătoare, inventând c-ar fi ziua mea de naștere. Era prin noiembrie. Le-am spus colegilor că am hotărât să facem un chef de ziua mea peste două zile. Sigur că s-au bucurat toți. Aveam zece invitați. Pentru chef hotărâsem să tăiem două gâște pe care să le coacem în folie pe jăratic, la cazanul de țuică. Pentru doamne și domnișoare, un lichior, iar pentru domni, o țuică. A venit ziua de sâmbătă. Seara au venit rând pe rând invitații. Au ascultat muzică la pick-up până când au sosit gâștele care aveau înăuntru cartofi cu condimente. Sincer, plănuisem acest chef și pentru a mi-o apropia mai mult pe Vi. Toți ne simțeam excelent. Când au sosit gâștele și le-am împărțit în farfurii, era un miros care punea în mișcare vizibil papilele gustative ale tuturora. Apoi s-a încheiat cu un dans. Ceea ce a fost surprinzător pentru toți a fost că dintr-odată cineva a luat curentul. Am rămas în întuneric beznă. Pentru mine a fost nu doar binevenit momentul, ci parcă ar fi fost comandat special. Cineva s-a jucat, probabil, la tabloul de comandă, sau… Nu știu. Știu, însă că atunci dansam cu Vi și a fost momentul unor sărutări și îmbrățișări cum nu se putea mai plăcute pentru amândoi. Nu în zadar există lumină și întuneric. Uneori și întunericul joacă un rol benefic în viața omului, altfel nici n-ar fi fost conceput. Momentul în care întunericul a luat locul luminii, noapte fiind, a rămas de neuitat. Sunt unele lucruri în viață pe care noi nu le putem prevedea, nici programa până la final. Nu depind de noi. Și totuși ele sunt parte dintr-un supraprogram care face ca totul să se termine cât mai plăcut. La sfârșit, când se pregătea lumea de plecare, a revenit lumina. A dispărut misterul.
