Între voci lirice

Estimated read time 6 min read

Un volum-eveniment este Copilul de apă, de Menuț Maximinian, apărut la Editura Junimea, Iași, 2022, volum bilingv român-italian, în traducerea Liviei Mărcan, Prefața purtând semnătura lui Constantin Cubleșan, iar Postfața îi aparține regretatului critic și istoric literar Andrei Moldovan. Cartea este structurată în trei secțiuni, prima are la bază volumul tipărit în 2018, Crucea nopții, iar ultimele două părți se reunesc tot sub semnul lui Cronos, Cețile dimineții și Stingher în miezul lumii. Titlul, o metaforă subtilă și inspirată, reunește două dimensiuni ale volumului aflate în raport de complementaritate, o dimensiune proaspătă, pură, aproape juvenilă, și alta ce trimite spre primordialitate, spre geneză. Astfel, poemul ia aspectul unei reeditări permanente sub semnul echilibrului, clarității, libertății.

Tonul se menține în limitele unui discurs limpede, lipsit de ermetism și intelectualizare excesivă așa cum este tendința direcției neomoderniste sau a poeziei actuale; dimpotrivă, Menuț Maximinian exersează un lirism pur, discret intimist, stilizat până la esențializare. Poemele sunt meditații infuzate pe de o parte de sentimentul religiozității, pe de alta capătă o notă familiară prin reunirea unor portrete dragi artistului. Autorul practică un minimalism deschis, uneori reflex, în care interferează universul rural și cel urban, timpul trecut și prezentul apăsător. Crucea nopții este un segment sinestezic, poetul propune un tablou liric care are ca muză satul arhaic, nealterat, iar ca tematică recurentă libertatea, nevoia omului modern de eliberare din sufocantul cotidian, de reînnodare a legăturii cu un timp primordial: „Locuiește/ La marginea pădurii// Neamul lui e/ Cunoscut// Ziua culege ierburi/ Iar noaptea prinde pești în brațele/ De toate zilele” (Copilul de apă). Versurile aduc în peisaj o viziune proaspătă, asemenea miresmelor timpurii, în care regăsim note duioase, ușor nostalgice, o poezie distinctă în care se interferează imagini suave, încântătoare: „Mireasmă de flori sălbatice/ Peste valea/ În care vântul își are culcușul”.

Menuț Maximinian este un poet versatil care se deplasează dezinvolt în spații variate. Recuperează, în manieră kavafiană, spiritul ancestral prin întoarcerea privirii spre valorile sacre ale umanității: „Iisus privește spre cerul înstelat,/ Iar licuricii se ascund după lună”; „Biserica înfiptă în mijlocul satului/ Miroase a cer/ Maica Sfântă bea ceai din fructe sălbatice…”. În spatele versurilor se resimte un vitalism articulat de vârsta unei maturități lirice, experiența poetului, cu frământările și ezitările sale: „Ne-am întâlnit pe punte./ Mi-ai dat apă și cireșe…/ Acum, nu ne mai spunem nimic.// Ne-am întâlnit în amăruiul florilor./ Acum, nu…”. Calul, simbol al sinelui, aliat loial este un motiv reiterat în volum: „Tropot de cai/ Pune stăpânire pe timpan/ Până la apusul lumii”; „Vine primăvara,/ O simte calul alb…”; „Oh my God, o să rămân fără ore/ Între două lumi”.

În prezentul op, sunt proiectate segmente din propria biografie înscrisă în experiența contemporană. Poetul recompune o geometrie a trăirilor și sentimentelor într-un volum mixt care abordează dimensiunea religioasă și o elevație a spiritului. Imaginea bunicii care îmbracă în povești copilăria, vatra sacră a satului ca o axă a timpului recompun imaginea unei lumi primordiale pe care poetul o evocă exuberant: „Precum mângâierile bunicii/ În nopțile de iarnă/ Lumina arde sub covor/ Purtând în ea poveștile/ Îngerilor.// Sub sticla apei/ Lumea începuturilor./ Copiii/ Vestesc/ În ritm de nea.// Munți albi/ Țin în căuș/ Vatra satului” (Stele albe). Alteori simțim vidul existențial contrastând cu viața tihnită de la țară. Acest discurs oximoronic devine expresia artistică a lui Menuț Maximinian. Sub calmul aparent se ascund trăiri efervescente. Spațiul rural devine un topos al solitudinii, în intimitatea căruia poetul surprinde spectacolul lumii. În poeme coabitează elementele cromatice, vizuale cu elemente conceptuale. Ceea ce rezultă este un malaxor poetic, o geometrie lirică dispusă în paliere distincte, stratificate, piramidale: „Lupi flămânzi/ Cântă la fereastră/ De Crăciun.// Măr copt/ ritm de colindă.// Miros de ninsori/ Cer alb/ Amintiri…” (Seri de iarnă); „Sub nucul bătrân/ Poveștile prind viață/ Cuptorul încins/ Așteaptă pâine/ Frământată în covata bunicii// Când plouă/ Ascultăm/ Icoane cu/ Bucurii” (Povești). Autorul ne propune o poetică a sugestiei, a nuanțelor, a jocurilor de tonalitate. Există o logică a discursului de care poetul este conștient, dar și o tranzitivitate a imaginarului poetic. Sensurile sunt ușor penetrabile, Menuț Maximinian este un poet lipsit de ambiguități; el propune un lirism onest, așezat, o stabilitate poetică. Textele degajă un aer personal, poartă amprenta unui eu implicat, reflexiv ce își cartografiază propriile stări: „Aproape de grindă/ Maica Sfântă/ Îmi ascultă rugăciunea// Fecioara/ Se așază la masa păcătosului/ La cină” (Prag); „Prin fereastra/ Din biserica bunicii/ Privesc spre cer/ Strămoșii mei”. Crucea nopții este un volum-amintire despre spațiul intim al copilăriei, articulat în modulații variate ale unei lucidități care acceptă adevărul fundamental al universalității și anume trecerea ineluctabilă: „Casa noastră/ Are pereți albaștri/ Privesc ziua de mâine/ De parcă ar fi ultima”; „Lumini invadând întunericul/ Cu tropare/ În care minunile îl aduc/ Pe cel Înviat// Lumina ochilor tatei/ Și rugăciunea mamei” (Lumina).

Și poemele din a doua secțiune, Cețile dimineții, sunt tot crochiuri decorative, în care sunt surprinse frământări ale ființei aflată într-o permanentă dualitate identitate-alteritate: „Cu vâsle noi,/ Mă lovesc de mal,/ Ca vântul peste încrețirea apei.// Voi lăsa doar ochii să plângă” (Vâslaș); „Muzici întunecate/ Sparg liniștea/ Din trupul poetului”; „Gândurile/ Ca o haină/ Mă învelesc cu ele până la oase/ Și ies în lume// Apoi haina/ Va fi așezată într-un cui” (Poema cuierului).

Ultima parte, Stingher în miezul lumii, este concepută ca un poem de notație, ca o aventură mundană care amintește de faimoasa călătorie a lui Ulise, în care poetul explorează lumea pentru a cunoaște și a se cunoaște. Poetul trăiește experiențe, viața ia aspectul unei călătorii între diferite destinații: „Îți scriu un poem din Madrid/ Ca o săgeată/ Ce străbate norii”; „Iubiri ce își plimbă povestea prin pământ/ Cu râul deasupra/ De parcă ar fi purtate de ape// Dragostea te așteaptă între 34 și 46 Street” (Metrou).

Copilul de apă se compune ca un decor organizat, stilizat, un exemplu de autodisciplinare, de așezare a trăirilor într-o imagine mozaic, iar Menuț Maximinian este o voce cu note personale în contextul liric contemporan.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours