Între genotip și fenotip

Estimated read time 8 min read

Mariana Gorczyca,
Rubla, locul fără umbră

Cel mai recent roman al Marianei Gorczyca e conectat, prin fire mai mult sau mai puțin vizibile, deopotrivă la anterioarele două romane ale autoarei și la fecunda literatură a totalitarismului. Cu o acțiune ce se desfășoară aproape de locul natal al autoarei, cu puțin timp înainte de nașterea acesteia, cartea „Rubla, locul fără umbră”, apărută în 2022, la Cluj-Napoca, Editura „Școala Ardeleană” configurează o lume distopică, un întreg angrenaj de resorturi ce emoționează și intrigă, ce demoralizează și revoltă.
Construită după o temeinică documentare, vizibilă în acuratețea informațiilor istorice, dezvăluită în Appendix și în bogata bibliografie prezentă la finalul romanului, cartea reconstituie unul dintre momentele dramatice ale istoriei noastre postbelice: deportările în Bărăgan. De altfel, se menționează, în textul de pe coperta 3 (fragment din Appendix), subiecții care, potrivit autoarei, au refăcut multiculturalitatea Banatului: 246 de germani, 147 de bănățeni, 39 de basarabeni și bucovineni, 11 macedoneni, 19 turci și 8 sârbi. Dintre cele 18 localități „ridicate de la zero”, prozatoarea se oprește, dată fiind simbolistica, la Rubla, cognomen toponimic al spațiului din zona Valea Călmățui, terenurile gostatului „Justin Georgescu”. Nu e întâmplătoare nici alegerea de a dedica bunicilor această carte, căci, așa cum menționează Viorel Marineasa în Postfața cărții, „familia Popescu (numele autoarei înainte de căsătorie) a cunoscut nedreptăți asemănătoare cu cele îndurate de exilații din Rubla și a fost nevoită să-și abandoneze casa și avutul”.
În 57 de capitole e surprinsă drama familiilor nevoite, în preajma Rusaliilor din 1951, să-și părăsească locuințele aflate „pe fâșia de aproximativ 25 de kilometri de-a lungul frontierei cu Iugoslavia lui Tito”, de la Gruia, județul Mehedinți, la Beba Veche, județul Timiș. O lecție despre limita fragilă dintre dezirabil și indezirabil, despre numeroasele fețe ale umanului și inumanului, despre incredibila putere de adaptare și de remontare a omului, despre nedreptate și suferință e, în fond, romanul a cărui valoare e dată și de strategiile narative inteligent alese.
Un pluriperspectivism oportun ales se întrevede pe măsură ce înțelegem țesătura romanului, căci autoarea alege să alterneze naratorul obiectiv cu naratorii martori sau colportori, ce constituie o avizată vox populi, conturând o imagine a unei agora autentice. În plus, opțiunea e ofertantă și din perspectiva palierelor existențiale pe care romanul își propune să le surprindă sau a arhitecturii, asigurând o eterogenitate tipologică narativă atât de necesară. Astfel, romanul se articulează deopotrivă ca „dosar de existențe”, roman social-politic, și ca scriere memorialistică, integrând fragmente de jurnale, corespondență, ca roman filosofic, ca roman de dragoste, dacă avem în vedere idila dintre învățătoare și ferventul activist de partid, ca roman al copilăriei sub semnul tragicului și, poate cel mai surprinzător, ca metaroman, căci experiențele ce constituie materia romanului sunt valorificate și de Eric Arthur Blair (numele adevărat al lui George Orwell, ales din rațiuni evidente) în cartea pe care va reuși s-o trimită peste granițe, familiei, pentru publicare, grație unui fericit concurs – la propriu și de împrejurări. De altfel, Eric e unul dintre cei mai vizibili raisonneuri, complex conturat, cu un destin fulminant. Intelectual rasat, inadaptat superior, lipsit de constrângeri sociale, Eric e prins în vârtejul evenimentelor ca un autentic „vinovat fără vină”, după ce glasul sângelui îl determinase să se așeze în Banat, în zona în care dușmanii poporului conviețuiau pașnic, până la tragica deportare. Treptat i se conturează o biografie și un portret generoase, din evocări și din felii de viață decupate din anii petrecuți în Bărăgan și, pentru o vreme, în primărie sau în București, grație competențelor sale. Reper intelectual, cu influență în comunitate, Eric va încerca să regleze mecanismele profund dereglate ale acesteia, atunci când i se cere un punct de vedere sau voluntar. Un întreg proces de conștiință va declanșa moartea neașteptată a unui copil și nu e singurul adult care va resimți acut nedreapta mână a morții, căci și învățătoarea, exemplu de abnegație și profesionalism, va trăi aceeași dramă.
Vera Tilger corespunde întocmai prototipului dascălului din literatura tradiționalistă, chiar dacă temperamentul și atitudinea, în relațiile personale, îi dezvăluie o altă latură, specifică intrigantei feminități. Complexitatea ei vine tocmai din contrastul dintre ceea ce reprezintă pentru comunitate, adevărat factor coagulant, prezență mesianică și componenta dionisiacă, vizibilă în secvențele ce intrigă prin jocul amoros în care e prins și Marin Popescu, figura mult umanizată a activistului de partid, ce trăiește, la rându-i un conflict interior generat de lupta dintre aspirațiile de carierist și iubirea intensă pentru învățătoare.
Interesante sunt și fragmentele din jurnalul Mariei sau pasajele ce permit, prin stilul indirect liber, accesul la gânduri și trăiri. Fire meditativă, aplecată spre înțelegerea superioară a lumii, a oamenilor, Maria e ochiul feminin care fixează, chiar de la începutul romanului, mecanismele pe care comuniștii se bazau. Pasiunea pentru literatură și scris o face să se distingă din peisajul figurilor ce populează Rubla și să o plaseze pe linia personajelor ce problematizează și trăiesc acut situația în care se află: de „dislocați”, tarați prin sigla D.O (domiciliu obligatoriu) de pe actul de identitate.
O figură interesantă e și Pera, aflat la limita dintre copilărie și adolescență, ce permite, ca al treilea martor, colportor, accesul în lumea unei alte categorii de vârstă. O viziune ce trădează inocență și sensibilitate oferă băiatul ce va simți, asemenea lui Mihai, nedreptățile vieții, barierele pe care distanța, familia, timpul sau dinamica existenței le pun în calea iubirii.
Personaj straniu, cu o evoluție ce plasează romanul, uneori, pe linia naturalismului, alteori pe linia realismului magic, Alfred Baumman se diferențiază în mod evident de toți ceilalți deportați. Lipsit de activismul care-i marchează pe toți cei ce se văd nevoiți să ia viața de la zero, să-și sape întâi bordeie pentru a se adăposti, să construiască apoi case din lut, luptând, asemenea Anei de care-și amintesc elevii silitori, împotriva furiei stihiilor naturii, Alfred trăiește într-o lume ale cărei granițe sunt fragile, într-o lume în care e secondat de o fantomatică prezență pe care abia spre finalul cărții și-o explică personajul și cititorul. E aici doar unul dintre nenumăratele ecouri, efecte ale puternicei traume pe care a reprezentat-o desțelenirea. Pentru Alfred, Rubla e un spațiu al încercării de a regăsi un echilibru interior puternic zdruncinat de imaginea tatălui abandonat fără voie, de moartea unui copil; Rubla e, de asemenea, un spațiu al încercării regăsirii de sine, iar dialogul cu Eric, un axis mundi masculin al satului, e providențial și decisiv pentru stabilitatea emoțională și mentală a personajului. Magistral construit, Alfred e o metaforă excepțională a omului supt vremi.
Marcați de molime ce au marcat veacurile și de molima comunismului, secerați din motive independente de voința sau parcursul lor, personajele care populează spațiul fără umbră al Bărăganului demonstrează incredibila putere de adaptare și luptă a omului, dar și sublimul, emoționantul spirit de întrajutorare (incredibilă scena în care un țăran dintr-un sat învecinat își riscă libertatea aducându-le alimente, noaptea, sau cea în care o familie primește bani de la vecinii rămași în Banat), susținerea reciprocă, necondiționată. Destinele acestora nu rămân imagini ale unor singularități distincte, ci sunt perfect armonizate în magma romanului; feliile din existențele lor devin pagini monografice coerente, căci coeziunea e cuvântul cheie în comunitate și, contrapunctic, la nivel compozițional.
Asigurând o simetrie incipit-final, motivul umbrei, apărut în debutul ex-abrupto al romanului și în reflecțiile lui Baumann de la final, e o replică-parafrază la romanul care a făcut celebră Câmpia Dunării. Dacă acolo timpul, răbdător la început, devine nerăbdător, la final, aici, spațiul fără umbră, inițial, capătă identitate inclusiv prin umbră: „Alfred observă cum crucea începe să facă umbră, una luuungă, în lumina soarelui care urca încet pe cer”.
E greu de stabilit dacă schimbările politice care le-au permis celor din Rubla să revină la casele lor au fost sau nu de bun augur, căci lecția majoră a romanului e despre schimbările fundamentale din viață, despre imposibilitatea de a continua ceva ce a fost dramatic întrerupt, despre regretul provocat de succesiunea de părăsiri la care suntem condamnați, despre bucățile care rămân din noi, în locurile și în oameni care au fost. E, mai presus de acestea, despre legăturile indisolubile dintre genotip și fenotip, dintre ce suntem și ce devenim, dintre noi, cei care acceptă, preț de un timp, că „doi și cu doi fac cinci”, și noi, cei care ar trebui să ripostăm la tot ceea ce îngrădește prezumția de libertate de gândire și acțiune.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours