Întoarcerea în trup

Estimated read time 7 min read

Adela Conciu, nume proaspăt printre autoarele de poezie contemporană, scrie poezie din liceu, însă începe să publice mulți ani mai târziu, debutul editorial venind în 2017, cu volumul de poezii „Destin de poezie” (Editura eCreator, 2017), după care semnează și  alte volume de poezie, dintre care amintesc: „Jucând șotron cu răsăritul” (2018), „Sete de lumină” (2018), „Mersul pe lacrimi” (2019), „Răstignirile Evei” (2020), „Transparența (în)sângerărilor” (2021). Publică poezie în mai multe reviste literare, unele aflate sub egida Uniunii Scriitorilor din România, cum ar fi: Banchetul, Caligraf, Actualitatea literară, OltArt, Revista Nouă, Vatra Veche etc. Este apreciată încă de la început cu Premiul pentru debut acordat de Consiliul Județean Maramureș (2017) și Premiul revistei Marmația literară, acordat  în cadrul Festivalului Internațional de Poezie Sighetu Marmației pentru volumul „Destin de poezie” (2017). Anul 2023 îi aduce o altă distincție literară și anume: Premiul „Alexandru Deșliu” al Festivalului Internațional de Creație Literară „Titel Constantinescu”, Râmnicu Sărat, ediția a XVI-a, pentru volumul „Între roza vânturilor și trandafiri”, Editura Rafet, 2023, despre care voi vorbi mai jos.

Subtitlul volumului „Între roza vânturilor și trandafiri”este chiar mai ofertant decât titlul său și de aici voi porni: [Întoarcerea în trup]. Poeta Adela Conciu, prin acest subtitlu, își plasează poeziile, într-un spațiu atemporal, unde „nu putem pune bariere absolutului / lăsăm să treacă / molcom liniștit și pur, / simțim îndelung gustul fiecărei molecule / ce face dragoste sub pielea noastră / cu secunda / ce desparte viața de moarte!” (Atemporal, p. 27), și în care se impune întrebarea, despre ce întoarcere vrea să ne vorbească? Despre întoarcerea sufletului plecat din trup în căutarea absolutului, despre întoarcerea în trup a iubirii, despre întoarcerea muzei în trupul poeziei sau, poate, despre întoarcerea poeziei în sufletul privit ca și trup al creației? „oboseala căutărilor o purtam cu mine, / ca pe un picior șchiop, / fără să aflu / firida prin care respiră lumina, / drumul pe care să-l mângâie talpa. / genunchii ce ieri s-au spart în rugăciuni / nasc trandafiri, / inima bate / precum cadeții plecați în «Războiul Rozelor» / și palmele mele se închină / unei ierbi răpuse în rouă. / te căutam oarbă în îngerul din coapse / și lacrima mea sărbătorea întoarcerea în trup” (Întoarcerea în trup, p. 26).

Volumul debutează cu o viziune asupra lumii, o parabolă asupra moravurilor omenești, dar și o oglindă a măștilor, în spatele cărora oamenii își ascund caracterul, viața, trecutul etc.: „pe la colțuri de stradă / nu mai pândesc aripi de îngeri. / s-au scuturat pe trotuare bolnave / cu guri căscate și flămânde / de pilule din carne vie / măștile din sârmă ghimpată / se poartă la loc de cinste” (Circus mundi, p. 7).

Aflată sub semnul resemnării și/sau al tristeții, în lirica Adelei Conciu, iubirea este uneori „exotică / alteori un amalgam ce nu poate aparține / unui singur loc”, ca mai apoi să o găsim „îmbrăcată / în piele fină / prin care sângele albastru / cade în cascade / de pe fruntea / poeziei”. Cu alte cuvinte, iubirea este legată pe de o parte de trup, pe cealaltă parte de poezie. Culoarea de fond a volumului este albastru, fie că vorbim de nobiliarul sânge  albastru, de „autostrada cerului” de asemeni albastră sau de un Soare albastru (p. 15), drumul pe care pășește poeta este în vertical, asumat și nuanțat de trăiri intense: „pășesc tremurând a zbor / pe scara stabilopozilor din oase / cu tălpile golite de rătăciri / în care pârguiesc aripi de cer / ating cu degete de sticlă / singurul soare albastru / ce surâde printre umbre și lacrimi”.

În spatele sarcasmului sau ironiei din unele poezii, autoarea ascunde o stare profundă de dezamăgire, fie asupra vieții, fie asupra oamenilor sau în ceea ce privește persoana iubită, minciuna și falsitatea din jur intensificând sentimentul de amărăciune: „uneori singurătatea îmbracă haina minciunii / ți-o lipește de piele / până devine viscerală. / îți pui masca ce întotdeauna râde // iubite, minte-mă frumos / iar eu am să-ți arăt cum se mimează fericirea!” (mimă, p. 51). În acest angrenaj viața devine un teatru de stradă în care fiecare păcălește pe fiecare: „din când în când // viața îți trage clampa / să nu uiți că este o târfă, / care uneori, poartă haine de gală, / trandafiri la ureche / și zâmbete de fecioară neprihănită / ziua ți s-a frânt ca o plăcintă / fără răvaș / între degete reci / ce au uitat drumul buzelor, / apoi s-a risipit firimituri / pe un caldarâm murdar” (Târfă, p. 22).

Interesante trimiterile pe care Adela Conciu le face la Războiul Rozelor, unul din cele mai complexe conflicte din istoria Angliei și am aici în vedere poeziile Întoarcerea în trup și Război al rozelor. De apreciat și alte trimiteri folosite în construirea metaforelor, cum ar fi cea a Piscinei Cleopatrei de la Pamukkale (Turcia), unde se spune că aceasta se scălda în apele lăptoase pentru a-și menține tinerețea: „ești regină! / te-ai scăldat în lapte / să-ți camuflezi / genele cernite / tâmplele albite” (Măr în oglindă neotrăvită, p. 21).

Poeta se destăinuie prin scris, pentru ea, „poemul nu are margini / colțuri sau rotunjimi / este… spovedanie”. Adela Conciu își descoperă sufletul cu emoție și cu încrederea că nu este singura pentru care nimic nu este posibil fără iubire: „în lagărul în care dorm inimi, / una singură stinge lumânarea / lacrimii în vânt! / te-am căutat o viață / cum orbul aleargă după plânsul luminii” (Nihil sine amore, p. 29). Însă, iubirea neîmpărtășită sau poate negăsită face din sufletul poetei „lemn de cruce”, ea sacrificându-se pe altarul vieții: „mi-am bătut cuie în inimă / să-mi agăț în ea acest tablou / în care dansează iubirea / așa… / ca o sinucidere / fără de care nu m-aș fi născut / fără de care pântecul mamei / ar fi fost sterp” (Sacrilegiu, p. 30).

Prinsă în acest zbucium interior al căutării iubirii sau al așteptării ei, cuvintele i se rostogolesc precum „o herghelie de cai / ce aleargă spre o linie de finiș / râsul universului / sau poate, plânsul infinitului din umbră” (Cuvintele, p. 47). Finalul volumului găsește poeta în aceeași stare confuză și incertă, sub semnul circumspectei întrebări „mă iubește, nu mă iubește?”, zbuciumul ei fiind paroxistic: „ar trebui să pictez / istoria de amor / să o expun pe pereții clădirilor / din orașul în care doarme Dumnezeu! / o simt cum palpită sub piele / de când mă știu hrănindu-mă cu rădăcina mărului din Rai / (…) / pe vremea aceea Dumnezeu era treaz, / îmi făcea o inimă de lut, / s-o poți modela, / în atelierul tău cu inimi frânte”.

Un volum cursiv ne oferă Adela Conciu, metaforic, scris cu pasiune și sinceritate, din care nu lipsesc trimiterile blandiene sau nichitiene. Versul sensibil, imaginile inedite, glasul liric cursiv sunt trăsături care vor atrage cititorul într-o lectură interesantă și îmbietoare.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours