Interviu cu Ion Taloș: „Studiul despre variantele transilvănene ale Meșterului Manole, descoperite inițial în Sălaj, m-a introdus prin ușa din față în rândurile folcloriștilor români contemporani”

Estimated read time 56 min read

Mircea Popa: Întâlnirea ta cu Ion Mușlea a fost una mirabilă. Cum s-a desfășurat? Îi citiseși până atunci unele studii, îi auziseși de faimă de la Dumitru Pop sau Nicolae Bot?

Ion Taloș: Întâlnirea mea cu Mușlea a fost o adevărată răscruce în viața mea și a avut un caracter aproape mistic. Nu știam nimic despre el, iar la convorbirea de angajare nu m-a întrebat nimic din domeniul folclorului, cum ar fi fost de așteptat. Cu un cuvânt, nu m-a întrebat nimic despre ceea ce nu știam. A vrut să afle doar unde m-am născut, cine-mi sunt părinții, dacă mai am frați, cu ce se ocupă, nimic altceva. Mi-a pus, totuși, încă două întrebări relevante pentru ceea ce urma să fac: Ce limbi cunoști dumneata? I-am răspuns că știu rusește (rusa era singurul obiect obligatoriu în învățământul nostru secundar și universitar începând din 1948). Dar germana? – zice. I-am răspuns că știu doar expresiile folosite de unii profesori la cursurile de literatură. Dar – zice – ai fi dispus să o înveți? Răspunsul meu a fost hotărât afirmativ, deoarece m-a pasionat totdeauna învățarea limbilor, sete nesatisfăcută în timpul studiilor mele datorită excluderii acestora din învățământ; spre ogoirea acestei pasiuni începusem să frecventez singurul curs facultativ – de italiană –, introdus în anul universitar 1956/57, deci povestea limbilor occidentale primise imbolduri noi, după aproape un deceniu de prohibiție. Până în 1948 am avut note maxime la franceză și latină, iar după aceea am fost cel mai bun la unica limbă străină din programul de învățământ, rusa, limbă pe care am învățat-o cu mare plăcere și cu ușurință; propunerea lui Mușlea cădea așadar ca o sămânță aruncată pe un teren fertil. El a continuat: Eu te dau pe mâna unui magistrat bucovinean, care oferă ore particulare de germană, te va costa 8 lei pe oră. Mai târziu aveam să aflu că atât fiul lui Mușlea (Ioan I.), cât și copiii doctorului Macavei (Ioana și Dan) și alți fii de intelectuali clujeni luau lecții particulare de germană de la domnul Sklenka (acesta era magistratul bucovinean, care lucrase o vreme și în Zalău); deci lumea se dezmorțea după șocul cultural al excluderii limbilor occidentale și a celor clasice din învățământul românesc, iar oameni ca Mușlea au intuit foarte exact direcția în care urma să evolueze societatea românească. Altfel spus, aflând că știu rusește, Mușlea ar fi putut zice (în acele vremuri!): Foarte bine, vei putea face studii referitoare la raporturile folclorului românesc cu cel slav. Dar el nu s-a orientat după politica vremii, ci știa foarte exact cum trebuie să-și modeleze viitorul colaborator.

A doua întrebare neașteptată: Domnule Taloș, cum scrii dumneata? Nu am înțeles unde dorea să ajungă; credeam că se referă tot la ceva din domeniul limbilor, dar el dorea să afle dacă am un scris frumos caligrafic (în treacăt fie zis, el avea cel mai frumos scris de mână pe care l-am văzut vreodată și pe care îl revăd mereu pe fișele fondurilor vechi de carte ale Bibliotecii centrale universitare, unde și-a început activitatea ca bibliotecar); mi-am dat seama mai târziu câte spune scrisul nostru de mână. I-a cerut doamnei Popa (bibliotecara Facultății de Filologie era soția poetului și filozofului Grigore Popa) o fișă din cele care se utilizează pentru cataloagele de bibliotecă și îmi zice: Scrie ceva. Zic: Ce să scriu? Zice: Scrie „Vreau să devin un folclorist mare”. Ușor jenat încep a scrie foarte caligrafic, așa cum învățasem la școala primară, în Prodănești: Vreau să devin un folclorist. Și când am ajuns la cuvântul folclorist, zice: Ajunge! Deci pe fișa pe care nu o mai am, scria: Vreau să devin un folclorist. Și cred că această dorință ne-a fost îndeplinită. Și lui Mușlea și mie. În treacăt fie zis, tata, după șapte ani de școală primară în Prodănești avea un scris foarte citeț, cum puțini absolvenți de liceu au.

Dar convorbirea cu acest om extraordinar m-a marcat: îl văd și îl aud și astăzi, iar felul în care a procedat cu mine îi dezvăluie inteligența și capacitatea de a vedea în om – sunt sigur că, în scurta noastră convorbire, m-a radiografiat până în rărunchi, cum mi-am dat seama și în alte împrejurări, mai târziu, în decursul celor nouă ani în care l-am avut ca mentor; zic nouă ani, dar, de fapt, sunt aproape șapte decenii, pentru că modul lui de gândire, nu numai în specialitate, ci în viață și în societate, mă îndreaptă și astăzi spre unele soluții pe care le adopt. De fapt, termenul mentor spune mult prea puțin despre relația care s-a statornicit între noi. Fiul lui, Ioan I., un foarte bun jurnalist și poet, mi-a mărturisit cândva că e convins că în natura noastră au existat câteva gene comune și a continuat, textual: Tu ai jucat un rol pozitiv în familia Mușlea.

M.P.: Orice început are dificultăți greu de rezolvat. Ce îți amintești din primele luni din cariera ta? Când ai început să te ocupi de tema jertfei zidirii?

I.T.: Eram obosit după examenul de absolvire și oarecum dezorientat. Zestrea mea folclorică din Prodănești nu era susținută de cunoașterea unor studii de specialitate și nu prea știam ce mă așteaptă. Am început să citesc unele studii de folclor, cu deosebire ale lui Mușlea, ne vedeam zilnic și purtam discuții de tot felul, m-a inclus în colectivul pentru elaborarea bibliografiei generale a etnografiei și folclorului, procurându-mi astfel și o mică suplimentare la salariul meu de 800 de lei, m-a prezentat lui Lucian Blaga – sper că îmi vei oferi prilejul de a vorbi altădată despre relația mea cu marele poet.

Mușlea și-a dat seama că sunt obosit și, după câteva săptămâni de la angajare, mi-a zis: Dragă domnule Taloș, dumneata ai fost angajat imediat după absolvire, fără o meritată vacanță, iar eu nu îți pot oferi concediu decât după 11 luni de la angajare. Pot face însă altceva: pot să-ți ofer o delegație pentru 10 zile, să te duci în satul dumitale și să culegi folclor, să fii cu ai dumitale și să te odihnești.

Era un gest de părinte, cu totul neașteptat, dar consider că delegarea mea în Prodănești putea să fie gândită și ca un fel de examen, prin care Mușlea dorea să-mi pună la încercare capacitatea de a munci pe teren și, poate, spera ca din materialul folcloric pe care îl voi aduce la Cluj, să tragă unele concluzii despre mine. Căci din folclorul locurilor unde am crescut pot rezulta unele cunoștințe despre firea oamenilor. Mi s-a părut că dorea să împuște doi iepuri cu un singur glonț. Oricum, trimiterea mea în Prodănești a sporit caracterul mirabil, cum ai zis, al relației dintre noi.

Dar cercetarea mea de zece zile în Prodănești avea să marcheze un nesperat succes în cariera mea. Am cules mai întâi texte de tot felul: colinde, strigături, hori și chiar proză populară, lucruri obișnuite. În ultima zi a șederii mele cu ai mei am avut însă o mică revelație, anume, mi-am amintit că, în copilărie, îl auzisem pe tata vorbind despre povestea unuia care și-a zidit muierea în zid și am întrebat-o pe maică-mea, așa, într-o doară, ce era asta. Răspunsul mamei m-a uimit; foarte sigură pe sine zice: Păi asta-i corindă. Dar despre această colindă nu-mi spusese nimeni niciun cuvânt până în acel moment. Zic: O știi? Zice: Sigur, și a început să-mi recite un text foarte frumos, pe care îl auzeam acum pentru prima oară. L-am notat sârguincios în caietul meu de teren, iar seara, după ce s-a întors tata de la lucru, l-am întrebat și pe el; mi-a cântat imediat colinda, ca și ceva cu totul obișnuit. M-am întors așadar la Cluj, cu o mică recoltă, fără să îmi dau seama că în tolba mea duceam o comoară. În Cluj, mi-am transcris textele culese, în caligrafia care fusese apreciată de Mușlea în prima noastră întrevedere și i le-am prezentat, ca decontare a deplasării de 10 zile. A zis: Le voi citi acasă și mâine îți voi comunica părerea mea. Într-adevăr, a doua zi mi-a zis că e mulțumit de materialul adus și a început să mă iscodească despre colinda cu zidirea femeii: Cum ai ajuns la această colindă? I-am povestit tot, după care mi-a zis: Ține-te de ea. Mărturisesc că aș fi fost mai fericit dacă ar fi zis: ai găsit un text foarte interesant, hai să scriem împreună un articol despre el, dar reacția avută a fost demnă de rangul lui: un intelectual de cea mai aleasă clasă; a fost prima noastră discuție despre această temă, după care mi-a adus unele fișe bibliografice făcute de el de-a lungul anilor, inclusiv la Paris, la Biblioteca națională, de unde am dedus că tema l-a preocupat și pe el la începutul anilor 1920, când era elev al Școlii Române de la Fontainebleau. Așa a început să mă pasioneze colinda găsită aproape din întâmplare în Prodănești, chiar la părinții mei, unde m-a trimis Ion Mușlea. Nu ți se pare ceva mistic?

M.P.: După câteva luni de la angajare aveai o temă importantă, care a devenit chiar tema vieții tale și a primei tale cărți. La vârsta noastră știm că perioada de documentare pentru o temă este una pasionantă și plină de surprize. Tu ce surprize ai avut?

I.T.: Da, pot spune că tema a fost pasiunea vieții mele și că mi-a produs mai multe feluri de surprize și de satisfacții. Prima a fost însăși descoperirea textului la părinții mei. M-a pasionat apoi să cercetez bogata literatură existentă despre Meșterul Manole, studiile lui D. Caracostea, Mircea Eliade, P. Caraman, iar în vacanțele care au urmat am căutat alți cunoscători ai colindei zidarilor, în Prodănești, în Borza, în Creaca, în Ciglean, în Jac, cu timpul parcurgând toată Valea Agrijului, până sus, în Buciumi. Și am găsit texte frumoase, în special în Prodănești și în Borza, dar asta nu înseamnă că în celelalte sate nu exista colinda zidarilor. Poate că nu i-am nimerit pe cunoscătorii ei, pentru că, se va vedea, descoperirea unui text folcloric e și o chestiune de noroc.

Între timp citisem colecția de folclor din Bihor a lui Gh. Pavelescu, în care figurează variante interesante, Nicolae Bot descoperise variante ale colindei în Țara Lăpușului, pe care mi le-a dăruit cu neasemuită generozitate, iar Ion Breazu mi-a oferit un manuscris realizat de Iustin Sohorca, în Sângeorz-Băi, probabil în 1924, în care figura un text al baladei, notat de la Lupu Ban; textul era cu totul altfel decât cele din Sălaj, Bihor sau Lăpuș, dar și decât cele de la sud de Carpați; el localiza acțiunea baladei la un pod peste Dunăre. În acest fel, numărul informațiilor adunate, bibliografic, din manuscrise și din teren, sporea de la o zi la alta, iar tema devenea tot mai pasionantă; într-o noapte, având insomnii, m-am gândit că textul ar putea fi cunoscut și în zona Năsăudului, la Nepos, de pildă; pe atunci nu era nicio dificultate să cer mașina de teren a Filialei (cu șofer!) și să fac o deplasare în satul năsăudean; era o zi de august 1961, frumoasă; am sosit la Nepos aproape de orele prânzului; l-am căutat pe profesorul de română, pe care nu îl cunoșteam, pentru a avea un localnic care să-mi înlesnească apropierea de oameni; am aflat că era la pescuit pe Someș; l-am găsit pe malul râului și i-am explicat ce caut; s-a mirat de ideea mea de a căuta un asemenea text în Nepos și mi-a zis colegial (era un absolvent de București): Uite, măi, eu lucrez în Nepos de câțiva ani și am cules de aici tot ce se poate culege, dar nu am dat peste un asemenea text. Întoarce-te liniștit la Cluj, pentru că nu îl vei găsi nici tu. Eu am insistat, el a rezistat, dar, la un moment dat, am reușit să-l conving să facem o listă cu posibilii informatori. Se apropia seara, oamenii începeau să se întoarcă de la lucrul câmpului, i-am localizat, pentru a începe cu cei care locuiau mai aproape de locul unde ne găseam și, într-o doară, am zis: Uite, cu ăștia aș dori să începem. Era o pereche de oameni în vârstă, pe care profesorul o cunoștea; am intrat în casă și i-am întrebat, fără prea multă introducere, dacă știu un cântec care începe cu versul Pe marginea Dunării, la care Pălade Ținca, de 70 de ani, a început imediat – poate nu îți vine a crede – să ne spună textul dorit. Colegul meu a fost uimit de această descoperire; îmi spusese că a cules tot ce se poate culege în Nepos, dar nu auzise de acest text… Eu l-am găsit și în Sângeorz-Băi, la fiica lui Lupu Ban, cel care servise de informator lui Iustin Sohorca (manuscrisul oferit de Ion Breazu). Textelor mele din Sălaj, din Bihor, Lăpuș se adăugau acum cele din Bistrița-Năsăud.

Am avut însă și altfel de surprize, una chiar foarte neplăcută. În doi-trei ani ajunsesem să am câteva zeci de variante, iar vestea acestei mici descoperiri s-a răspândit în cercurile folcloriștilor. În toamna anului 1961, când Institutul de Folclor din București a organizat o sesiune a tinerilor folcloriști, mi-am anunțat și eu dorința de a prezenta o comunicare cu tema care începuse să mă pasioneze și să-mi producă insomnii. Sesiunea fusese perfect organizată: textele comunicărilor fuseseră trimise din timp la București, unde o comisie a făcut referate de acceptare sau respingere, pentru ca nu cumva să se strecoare vreo idee dușmănoasă regimului democrat-popular. Am aflat că textul meu a fost aprobat și, la sosire în institut, portarul mi-a comunicat că „tov. Fochi” i-a cerut să mă trimită la dânsul îndată ce voi sosi. Obișnuit cu modul de a fi al lui Mușlea mă gândeam că Adrian Fochi vrea să-mi spună ceva despre lucrare, poate vrea să-mi ofere vreo informație sau să mă critice pentru vreo chestiune din textul lucrării, încât m-am prezentat imediat, încrezător, la cel care făcuse referatul de acceptare a comunicării mele.

Dezamăgirea a fost însă perfectă, Fochi începându-și discursul în următorii termeni: Dumneata ai merita să fii bătut la fund, pentru că dumneata te lupți cu un frate dintr-o țară socialistă (combăteam în text opinia lui Vargyas Lajos, care dorea să acrediteze ideea că tema jertfei zidirii ar fi pătruns în sud-estul Europei de la maghiari). Îți propun – a continuat Fochi – să publici toate variantele pe care le-ai adunat, precedate de cinci rânduri de introducere și vei rămâne marele descoperitor al Meșterului Manole în Ardeal (da, așa a zis: cinci rânduri și vei rămâne marele descoperitor…).Am fost șocat și, revenindu-mi, i-am răspuns că eu am fost angajat într-un institut de cercetare, deci simpla publicare de material din teren nu ar da satisfacție poziției mele de cercetător. Fochi m-a amenințat: Dacă nu accepți propunerea mea s-ar putea să-ți fie confiscate toate variantele. Înțelegeam unde bate și i-am răspuns că variantele pot fi confiscate, dar eu știu de la cine le-am cules și, la nevoie, le voi culege și a doua oară. Pe această replică am părăsit biroul situat la parterul casei lui Tache Ionescu (se zicea că acolo fuseseră grajdurile gospodăriei). (…)

După câtăva vreme, Al. I. Amzulescu mi-a mărturisit că investigația Meșterului Manole făcea parte dintr-un plan amplu și ferm al lui Fochi, alături de Miorița și de Soarele și Luna. Asta m-a lămurit definitiv de ce omul dorise să ajungă cu orice preț la materialul cules de mine, chiar cu riscul de a se compromite definitiv în ochii mei. Sau m-a considerat prea copil, crezând că mă poate prosti? Altfel nu îmi pot explica vorba aproape vulgară: Dumneata ai merita să fii bătut la fund

La prezentarea în plen, comunicarea mea a provocat unele discuții. Îmi amintesc foarte concret de intervenția renumitului etnomuzicolog lui Tiberiu Alexandru, care mi s-a adresat cam așa: Cum ai descoperit dumneata variante ale acestui text în zona Năsăudului, unde noi am făcut cercetări timp de mai mulți ani, dar nu l-am găsit? Evident, nu era un cuvânt de laudă, ci o insinuare că investigațiile mele n-ar fi demne de încredere, că n-ar fi vorba despre o descoperire, ci despre vreo contrafacere, de felul cărora începuseră să existe destule în folcloristica noastră.

După conferință, Mihai Pop, căruia îi port un mare respect, m-a chemat la dânsul și mi-a propus să-i dau textul comunicării pentru a-l publica în „Revista de folclor”. I-am vorbit despre discuția avută cu Adrian Fochi și i-am prezentat rezervele mele cu privire la tipărirea comunicării în revista institutului. Mi-a zis: Lasă-l ’mneata pe Fochi, dă-mi mie textul și ți-l public. Am pregătit studiul, au ieșit peste 40 de pagini de manuscris dactilografiat, mai mult decât obișnuia revista să publice, și a fost tipărit în 1962. În treacăt fie zis, numărul 1-2 al revistei pe anul 1962 conținea trei dintre comunicările prezentate la sesiunea tinerilor: M. Robea: Imaginea partidului în creația populară contemporană, după care urmau Balada Meșterului Manole și variantele ei transilvănene și Unele observații asupra lui Pintea Viteazul ca personaj istoric, de Radu Niculescu.

Studiul meu a produs agitație, dar la alt nivel, și după ce a fost tipărit: profesorul D. Caracostea, una dintre marile figuri ale culturii noastre după Primul Război Mondial, publicase, în 1942, în „Revista Fundațiilor Regale”, un admirabil studiu despre balada Mănăstirii de la Curtea de Argeș, intitulat: Material sud-est european și formă românească, studiu care era contrazis de concluziile studiului meu; profesorul i-a cerut doamnei Emilia Comișel să mă trimită la dânsul, când voi apărea din nou în București. M-am dus și pot spune că a fost o întâlnire memorabilă. Bătrânul profesor m-a primit distant, rece, mi-a întins mâna fără urmă de afecțiune, aproape ca unui presupus infractor, și m-a întrebat în genul lui Mușlea, cum am ajuns eu să culeg asemenea texte în Ardeal.

Caracostea era rănit de faptul că studiul lui își pierdea o parte din valabilitate, dar precizez: numai o parte; rămânea perfect valabilă demonstrația că balada lui Manole este o adevărată capodoperă a folclorului românesc și că dintre toate versiunile sud-est europene (bulgare, sârbo-croate, albaneze, grecești, aromâne) a noastră este cea mai realizată din punct de vedere literar. În schimb, partea istorică, în care autorul susținea că românii ar fi învățat balada de la cântăreți din țări balcanice, participanți la sfințirea mănăstirii Curtea de Argeș, în anul 1517, și au localizat acțiunea la impresionantul edificiu românesc, această parte se surpa, cum se surpau în fiecare noapte zidurile ridicate de Manole și de ortacii lui. E de înțeles că frustrarea lui era mare, deoarece construcția lui teoretică despre originea baladei la români, perfectă în ochii multora, își pierdea cu totul valabilitatea; acea parte a seducătorului lui studiu devenea caducă datorită variantelor ardelenești și mi se părea firesc ca autorul lui să fi avut speranța că variantele necunoscute lui ar putea fi un fals, ceva fictiv, o contrafacere.

Materialul ardelenesc era cu atât mai important, cu cât ridica probleme teoretice și de istorie a culturii noastre: în primul rând demonstra unitatea folclorului românesc în toate provinciile și atingea chiar și problema formării poporului român; în al doilea rând, studiul meu punea în cu totul alți termeni problema raporturilor dintre versiunile românești și cele balcanice ale baladei și, nu în ultimul rând, aducea lumină și în chestiunea evoluției cântecului epic, de la colindă la baladă sau invers; pentru Caracostea era frustrant să fie contrazis de către un tânăr începător, necunoscut până atunci.

I-am înfățișat și lui felul în care a pornit totul de la părinții mei, i-am spus că m-a îndemnat Ion Mușlea să abordez această temă, și i-am povestit cum am ajuns la alte și alte variante. Om de înaltă ținută morală și intelectuală, Caracostea m-a ascultat cu atenție, s-a convins că e vorba într-adevăr de un material nou, necunoscut anterior, și-a învins frustrarea, iar la despărțire m-a îmbrățișat. Mai frumos nu se putea desfășura o întâlnire dintre două generații și nu se putea încheia discuția dintre un începător și un experimentat om de știință, capabil să accepte adevărul, chiar dacă acesta contrazice unul dintre studiile lui cele mai importante. Întrevederea cu D. Caracostea mi-a întărit convingerea că în fața adevărului trebuie să te înclini cu respect.

Scurtă vreme după publicarea studiului meu mi-am dat seama că și M. Pop avea un interes personal cu privire la găselnița mea (așa s-a exprimat în discuția cu mine: găselnița dumitale), dar, cinste lui, mai întâi mi-a publicat lucrarea integral, atât studiul cât și textele inedite, și, ca să fie sigur că nu e vorba despre vreo contrafacere, l-a trimis la Cluj pe colegul Gottfried Habenicht de la Institutul de Folclor, cu mașina de teren a institutului, pentru a mă lua și a reface împreună întreaga mea cercetare, prin înregistrarea pe bandă de magnetofon a textelor pe care eu le notasem cu mâna. Am fost cu Habenicht pe la informatorii mei și i-am înregistrat. Inițiativa lui Pop era însă exact ceea ce îmi trebuia: o confirmare mecanică a celor notate de mine cu mâna; autenticitatea textelor a fost astfel verificată și confirmată pe deplin. În plus, cercetarea împreună cu Gottfried, devenit între timp un important etnomuzicolog, mi-a creat prilejul unei prietenii care durează și azi.

În acei ani a fost pusă mereu întrebarea: totuși, cum se explică prezența în Transilvania a acestei balade, în unele locuri cu funcție de colindă, în altele de cântec epic. Cunoscător al evoluției folclorului în alte țări, Mușlea considera că variantele culese de mine ar putea să fi apărut prin fragmentarea versiunii despre Mănăstirea Argeșului,publicată de V. Alecsandri; opinia lui era atrăgătoare și consuna cu ideea lui Ramón Menéndez Pidal, după care unele cântece epice spaniole ar fi fost create prin fragmentarea eposului medieval Cantar de Mio Cid. Mușlea se gândea că în vreun ziar ori într-un calendar din Ardeal ar fi putut fi publicat un asemenea fragment din balada localizată la Curtea de Argeș, pe care sălăjenii l-ar fi introdus în repertoriul de colinde. Teoretic era perfect posibil și luam foarte în serios această opinie, dar nu îmi ieșea demonstrația nicidecum, adică nu găseam nicăieri un text tipărit precum cel din Sălaj, și, în plus, variantele ardelenești conțin și motive poetice care nu figurează în versiunea Alecsandri, deci nu găseam argumente pentru susținerea ipotezei lui Mușlea. Dimpotrivă, variantele ardelene mă îndreptau spre ideea că acestea ar putea fi o formă mai arhaică decât versiunea localizată la Curtea de Argeș.

Aceasta a fost singura controversă pe care am avut-o cu Ion Mușlea, până în ziua în care am prezentat o comunicare în Secția de Istorie Literară și Folclor, la care a fost prezent și Lucian Blaga; cred că era în 1958; în text am consemnat cele două opinii, fără a indica paternitatea lor, și anume, că ardelenii ar fi citit versiuni sud-carpatice ale acestei balade și ar fi înlăturat motivele cu care nu erau familiarizați (Curtea de Argeș, Manole etc.) sau (cu toată timiditatea), că ardelenii sunt păstrătorii unui strat cultural foarte vechi, care a evoluat în sudul Carpaților, prin localizarea la Curtea de Argeș și a devenit un fel de epos național. Lucian Blaga a luat cuvântul și a susținut opinia că versiunile ardelene constituie ceea ce el a denumit stratul premanolian al temei, adică un strat cultural arhaic, care, prin localizarea pe Argeș, a devenit un adevărat poem epic la Sud de Carpați. Altfel spus, Blaga, care a fost preocupat de această temă, când a creat nemuritoarea dramă Meșterul Manole, venea în întâmpinarea poziției mele, ceea ce l-a făcut pe Mușlea să abandoneze definitiv teza răspândirii pe calea tiparului; după comunicare mi-a zis: Dacă și domnul Blaga susține teza vechimii variantelor din Ardeal, înseamnă că poate e așa. Asemeni lui Caracostea, Mușlea renunța la o opinie care nu se lăsa confirmată.

Generalizând, pot spune că studiul despre variantele transilvănene ale Meșterului Manole, descoperite inițial în Sălaj, m-a introdus prin ușa din față în rândurile folcloriștilor români consacrați.

M.P.: Tema Meșterului Manole va reveni în discuția noastră. Până atunci aș vrea să te întreb: cum ai găsit Clujul, orașul studiilor tale universitare? Mediu studențesc, cămin, stil de viață?

I.T.: Revenind la Clujul anului 1945, când am început școala, îți voi spune mai întâi că podul peste Someș, care leagă străzile Regele Ferdinand și Horea, fusese complet distrus de bombardamente. Poți să-ți imaginezi că, în dreptul celor două străzi, țărmurile râului erau căptușite cu scânduri, pe care erau bătute lețuri, cu funcție de fuștei, ca pe o scară; improvizația servea probabil la construirea actualului pod. În schimb, podul care leagă Piața Mihai Viteazul de Calea Traian era intact și concentra toată circulația vehiculelor și a pietonilor. Pe acolo am trecut și eu, cu sania, spre Școala normală de băieți, în ianuarie 1945.

M-a impresionat totul în oraș, străzile largi, clădirile (în ochii mei) uriașe, mulțimea de oameni; știu că am vizitat atunci actualul Liceu „Coșbuc”, care era liceu de fete, cu personal format în parte din călugărițe, cu îmbrăcămintea lor caracteristică impresionantă. O vizitam acolo pe vara mea Viorica.

Îmi amintesc de vizita la Cluj a Regelui Mihai I, în martie 1945, aveam doar 10 ani și am reușit să mă strecor prin mulțime până aproape de treptele catedralei ortodoxe, în care a intrat suveranul, deci l-am văzut de aproape: era tânăr, voinic, frumos, îmbrăcat militar.

Orașul în sine mi s-a părut indiferent la fiii de țărani care au năvălit în Cluj după război (în școală eram aproape ca acasă: aveam colegi din Borza, Lupoaia, Romita, Brusturi) și cred că m-am obișnuit ușor cu internatul, care era situat în aceeași clădire cu școala: dormitoarele la ultimul etaj, iar sala de mese, în demisolul clădirii, care se umplea de tineri flămânzi la orele 7,00, 14,00 și 19,00, iar sălile de curs la etajul I și II. Școala normală avea o fermă agricolă (elevii mai mari făceau practică acolo), deci se aproviziona într-o anumită măsură cu alimente (și) din producție proprie; la dejun am primit timp de opt ani aceeași supă de chimen, cu pâine prăjită, dar era gustoasă; cred că eram hrăniți destul de bine, doar că dejunul era la prea mare interval de timp de masa de prânz.

Nu cunoșteam pe nimeni în oraș în afară de elevi, de profesorii școlii și de câțiva sălăjeni de la Liceul „G. Barițiu”; de la o vreme, (re)cunoșteam câteva figuri pe care le vedeam mai des pe stradă, dar nu știam absolut nimic despre ele. Societatea clujeană avea problemele ei și nu se interesa de copiii de țărani, care erau destul de cuminți și nu am auzit să-i fi creat probleme. Situația s-a menținut și în timpul studiilor universitare, când locuiam mai toți în căminul „Emil Racoviță” din strada Avram Iancu, azi sediul Facultății de Drept. Învățam uneori în grup în cimitirul central din apropiere, și, astfel, am aflat câte ceva despre trecutul orașului. Cunoșteam acum profesorii și studenții de la filologie și de la alte facultăți, îi știam pe Daicoviciu, Petrovici, Ripan, poate auzisem câte ceva despre Emil Racoviță ori de Sextil Pușcariu, dar cam atât.

M.P.: Ai fost numit într-un post de cercetare, în Cluj, cum te-ai adaptat la viața socială a metropolei ardelene? Astăzi se utilizează expresia „socializare”, cum te-ai „socializat” în Cluj?

I.T.: Căi de acces la societatea clujeană mi-au deschis Mușlea și cumnatul lui, doctorul Macavei, care ocupau împreună o casă cu două apartamente și aveau copii apropiați de vârsta mea; am fost invitat în cele două familii, ceea ce arată că eram acceptat. Regretatul Ion Cuceu a povestit, în una dintre memorabilele simpozioane organizate la institut, că aflase de la Ioan I. Mușlea, că eram cunoscut în cartierul Andrei Mureșanu și eram dat ca exemplu de tânăr fecior de țăran, care face impresie bună în societatea burgheză din Cluj.

Cum zic, prin Ion Mușlea și prin dr. Ioan Macavei am pătruns dintr-odată în lumea intelectuală a Clujului. Dar să-ți spun mai întâi că Mușlea m-a prezentat, la scurtă vreme după angajare, lui Lucian Blaga, de care era foarte apropiat: deseori, ziua lui de lucru începea printr-o scurtă vizită la Blaga, în bârlogul lui Faust sau în biroul lui de director adjunct al Bibliotecii Filialei Academiei, al cărei sediu era la ultimul etaj al bibliotecii care astăzi îi poartă numele. Schimbau discret informații de natură politică ori literară și își mai spuneau câte un banc politic. Îmi amintesc bine momentul în care – era în iulie 1957 –, cei doi titani s-au oprit din plimbarea lor pe culoarul de la etajul I al Bibliotecii, în fața sălii cercetătorilor (azi: sala media), în care aveam o masă de lucru, cu cărți rezervate; Mușlea a intrat, m-a chemat, în modul lui caracteristic, rostind șoptit, de la ușă, un -oș (de la Taloș), pe culoar și m-a prezentat cu expresia: noul meu colaborator. Blaga mi-a întins mâna aceea îngustă, cu degete lungi, ca de pianist, dar eram prea emoționat, pentru a-mi aminti azi despre ce s-a vorbit; am reținut doar că, la despărțire, Blaga i-a zis lui Mușlea: E simpatic colaboratorul dumitale și, în aceiași termeni mi-a scris mai târziu și o dedicație pe traducerea lui Faust, de Goethe, apărută pe piață cu un an mai devreme. Deci, marele poet m-a primit favorabil și, vei vedea, în aceeași sală m-a vizitat de multe ori în anii 1957-1959.

Inițial, opera lui îmi era însă prea puțin cunoscută, deoarece, incredibil, în toți anii de facultate ni s-a vorbit o singură dată despre el, dar și atunci foarte critic, chiar denigrator, cam o jumătate de oră, prin 1956/57, iar accesul la opera lui poetică și filozofică era interzis în toate bibliotecile publice. Participasem însă la celebra lui conferință din 1956, despre întâlnirile lui cu Goethe, știam câte ceva despre el ca profesor la universitate, dar nu mi-am imaginat niciodată că voi fi angajat la aceeași secție cu el, că îl voi cunoaște personal și, cu atât mai puțin, că mă voi număra printre puținii tineri care îi vor fi aproape în ultimii lui ani de viață și voi beneficia de sfaturile lui. Ceea ce am admirat în acei ani, atât la Blaga, cât și la Mușlea, a fost certitudinea că regimul e trecător și că societatea românească își va reveni într-o zi, fapt care s-a adeverit: astăzi biblioteca poartă numele Poetului, iar sala cea mai frecventată a bibliotecii, pe al fostului ei director, Ion Mușlea.

Să revenim la raporturile mele cu Ion Mușlea: ne întâlneam zilnic la Biblioteca universității, care era locul de muncă al vârstnicilor din Secția noastră (L. Blaga, I. Mușlea, L. Rusu, Jancsó, Elemér, Gustav Abafay-Öffenberger și Carol Engel), pe când cei tineri (M. Triteanu, E. Stan și cu mine, din 1958, și V. Fanache, iar din 1964, și M. Popa), aveau locul de muncă pe strada Emil Racoviță nr. 21; eu aveam un regim special, deoarece, pentru a lucra la unele teme alături de șeful meu, mă deplasam zilnic pe la orele 10,30 la Bibliotecă. Acolo îmi rezolvam sarcinile de documentare și aveam convorbiri de serviciu cu Mușlea.

Ion Mușlea mă chema să îl însoțesc: îi plăcea să fie cu mine chiar și când avea treburi prin oraș (la frizer, în piață); în fiecare zi îl însoțeam până acasă, așa încât parcurgeam distanța de la Bibliotecă, trecând prin piața care astăzi poartă numele Poetului, o luam pe Avram Iancu, urcam pe Aviator Bădescu, traversam Calea Turzii (nu exista trecere subterană) și parcurgeam strada N. Iorga, până la Bolintineanu nr. 18. Pe atunci era foarte puțină circulație automobilistică (mai vedeam câte o Volgă sau un Moskwitsch, care erau mașini oficiale, ale demnitarilor, și, câteodată, un car tras de cai); trotuarele erau complet libere, încât convorbirile noastre se derulau nestingherite de nimic, ne puteam concentra asupra tematicii mereu noi, cum se zice în germană, vorbeam despre Gott und die Welt; de mare folos mi-a fost să cunosc opiniile lui Mușlea despre L. Blaga, I. Breazu, R. Todoran, O. Bîrlea, M. Pop, G. Bogdan-Duică, D. Prodan, M. Eliade, D. Caracostea, Al. Rosetti, P. Caraman, C. Brăiloiu, E. Petrovici, R. Ripan, R. Vuia, A. Fochi, V. Butură, Gh. Pavelescu, N. Bot, D. Pop, N. Dunăre, P. Idu; a fost un fel de istorie a folcloristicii (și nu numai) luată la cunoștință pe cale orală (atunci nu exista un studiu de acest fel); ascultam amintiri de la Școala Română din Franța, despre N. Iorga, Arnold van Gennep, Joseph Bédier, André Mazon, G. Nandriș, P.P. Panaitescu, V. Vătășianu; îmi vorbea despre teme politice, fără teama că îl aude cineva și îl denunță: fostele guverne, unii miniștri, politicieni din Cluj (Ilie Lazăr, de pildă), reacțiile lui la arestările nocturne din anii 1950 ș.a.m.d. Parcurgeam această distanță cam în 30-40 de minute. Uneori mă reținea la un aperitiv (avea o țuică la fel de bună ca și cea pe care o făcea tata în Prodănești).

Aș putea spune că o bună parte din ucenicia mea s-a desfășurat pe acest traseu. Mi se pare astăzi extraordinar faptul că am putut cunoaște experiența de viață a unui om ca el.

Relații asemănătoare aveam și cu familia dr. Macavei: invitații la masă, excursii duminicale cu bicicleta, în grupul tinerilor din cartier, din care nu lipseau Ioana și Dan Macavei. De câte ori am avut, eu sau mama, vreo problemă de sănătate, mi-a sărit în ajutor nenea Nelu. Pot spune așadar că am fost integrat cu ușurință în nesperata lume a burgheziei intelectuale clujene.

Trebuie să-ți spun câteva cuvinte și despre doamna Maria Mușlea, născută Lipăneanu, femeie de rară inteligență și de pronunțat patriotism. A publicat unele articole bibliografice în revista lui S. Pușcariu, „Dacoromania”, a fost o bună profesoară de limba și literatura română, iar ca pensionară își ajuta soțul în chestiuni de documentare. Într-un târziu, Ioan I. Mușlea mi-a încredințat, pe cale electronică, jurnalul ei, realizat pe când se găsea cu mama ei la București, dar, capitala fiind ocupată de armata germană, regele, guvernul, inclusiv ministrul Alexandru I. Lapedatu, și administrația se refugiaseră temporar la Iași. Însemnările încep la 12 noiembrie 1916, deci după intrarea României în Primul Război Mondial, și se încheie la 6 decembrie 1918, odată cu plecarea lui „nenea Sandu” la Conferința de la Paris. „Nenea Sandu” era al doilea soț al mamei ei, doamna Victoria Lapedatu (născută Pană), fost ministru al cultelor în mai multe guverne, reputat istoric, arestat în mai 1950, în grupul „demnitarilor”, și decedat în august al același an în închisoarea de la Sighet. „Nenea Sandu” îi era, deci, tată vitreg, dar raporturile dintre ei nu se deosebeau deloc de cele care există între un tată natural și fiica lui. Sintetizând voi spune că patriotismul autoarei transpare în jurnal la tot pasul și ajunge la punctul culminant după făurirea României Mari. Rețin textual expresia ei: După România-Mare mai am o dorinţă: să plec în Ardeal! Ambele ei dorințe: făurirea României Mari și mutarea în Ardeal, s-au împlinit. (Din inițiativa lui M. Zaciu a fost publicat un scurt fragment al jurnalului în „Vatra” nr. 7/1999)

M.P.: Generațiile mai vechi aveau probleme politice. A fost și cazul lui Ion Mușlea?

I.T.: Ion Mușlea, fiu de învățător din Șcheii Brașovului, era, prin căsătorie, exponentul unei familii cu o istorie extraordinară, aflată sub supraveghere în anii de după război. Nu știu dacă a fost membru al vreunui partid istoric, dar faptul că i-a fost retras titlul de membru corespondent al Academiei și că a fost comprimat din postul de director al Bibliotecii universitare era semn că oficialitățile nu îl priveau cu ochi buni. Îl punea în pericol și faptul că, în perioada interbelică, Arhiva de Folclor adunase mult material de cultură populară din Basarabia și Bucovina. Din acest motiv nu l-am întrebat niciodată despre trecutul lui politic și al familiei lui, dar, în convorbirile noastre zilnice, strecura el, intenționat, destul de multe informații de acest fel. De pildă, într-o bună zi mi-a adus volumul omagial dedicat fraților gemeni Alexandru și Ion I. Lapedatu, editat în 1936, o carte de peste 900 de pagini, care nu era accesibilă în nicio bibliotecă publică. Printre colaboratori se numărau mari istorici și oameni de cultură ai vremii, între care, N. Iorga, dar și tineri ca I. Mușlea, C. Daicoviciu, V. Vătășianu. Aflasem câte ceva despre Alexandru I. Lapedatu, ca profesor universitar la Cluj și ca om de știință, îmi trecuse pe la ureche și faptul că activitatea politică desfășurată i-a fost fatală; știam că, la arestare, casa lui din Bolintineanu nr. 16 a fost confiscată, iar văduva, decedată în 1965, locuia, când în apartamentul familiei Macavei, când în cel al familiei Mușlea. Am văzut-o la plimbare cu unica ei fiică, doamna Macavei, pe strada Andrei Mureșanu, pe lângă casa lui Ion Agârbiceanu.

Casa Lapedatu a fost atribuită temporar cunoscutului biolog, academicianul Emil Pop, iar după 1989, doamna Mica Macavei, unica moștenitoare, s-a străduit din răsputeri să redobândească imobilul; lupta ei s-a încheiat doar când a făcut un act de donație către Fundația Colegiului European, în scopul întemeierii Așezământului cultural Alexandru Lapedatu, ceea ce este o soluție demnă de profilul fostului ministru.

M.P.: Ai făcut și cercetări de teren cu Ion Mușlea?

I.T.: Desigur, am participat la două cercetări de teren cu el. Prima a avut loc la Roșia de Secaș, lângă Blaj, în septembrie 1959, în scopul de a constata ce mai era viu din prima colecție de poezii populare efectuată la îndemnul lui T. Cipariu, în 1838, de către Nicolae Pauleti; acolo am trăit un moment caracteristic epocii: în timp ce înregistram, în grădină, deci la vedere, la un magnetofon uriaș (producția RDG), pe bătrânul Gligor Barboș, a apărut un milițian, care ne-a legitimat, presupunând că desfășurăm cine știe ce activități subversive. A doua cercetare de teren a avut loc în octombrie 1962, la Căuașd, jud. Bihor, pentru a cunoaște supraviețuirea unora dintre cântecele culese de Gh. Alexici în jurul anului 1900; deplasarea fiind făcută cu mașina de teren a Filialei Academiei, Mușlea a ales o rută care să mă avantajeze; am pornit din Cluj, ne-am oprit la Alba Iulia, unde am vizitat Biblioteca Batyaneum, am parcurs apoi Bihorul de Sud, pe urmele colecției de folclor a lui Gh. Pavelescu, oprindu-ne la Vărzarii de Sus, la Câmpanii de Sus și la Săliște de Vașcău, unde am mai putut culege material privitor la Meșterul Manole; a mai fost o descindere în teren la Baia Mare (1963), în vederea încheierii studiului despre Constantin Brâncoveanu în repertoriul dramatic al minerilor români din Transilvania; am refăcut în această deplasare ruta făcută cu sania în ianuarie 1945: Topa, Sâncraiu, Sânmihaiu, Românași până în Prodănești, unde am făcut o scurtă haltă, la ai mei; ne-am oprit, de asemenea, în Cehu Silvaniei, la prietenul și colegul meu Augustin Mocanu; tot atunci cred că am cules o variantă a Meșterului Manole în Borza Cehului, de la o informatoare transplantată acolo din satul cu același nume de pe Valea Agrijului; la întoarcere am luat cealaltă rută, pe la Șomcuta, și am urcat, din Buciumi, la Hovrila, unde am găsit un taragotist care ne-a cântat celebrele versuri Tată-le, mamă-le, înregistrate de Mușlea pe la începutul anilor 1930, în colecția lui din Oaș. Au fost călătorii foarte impresionante.

M.P.: Ți-ai început specializarea la Freiburg în anul morții lui Ion Mușlea, 1966. Cum a decurs ultima ta întrevedere cu el?

I.T.: A fost o întrevedere asemănătoare cu cea din iunie 1957 și anume: la 26 iulie 1966, curând după ora 10, eram în institut, și am fost chemat la telefon de dl Ion Mușlea, care se pensionase la cerere în 1965. M-a invitat să-i fac o vizită, deoarece – zicea dânsul – doamna Mușlea e plecată și vom putea sta de vorbă în voie. Evident, m-am grăbit spre Bolintineanu nr. 18, mi-a deschis doamna dr. Macavei – dl Mușlea nu mai cobora scările de la etajul I al casei. L-am găsit în camera de zi, întins pe o canapea, mi-am tras un scaun lângă canapea și am răspuns la întrebările pe care mi le punea.

M-a întrebat, mai întâi, în ce stadiu se găsește pregătirea mea pentru Freiburg. I-am spus că fusesem anunțat din partea Academiei că voi primi pașaport pentru Republica Federală și că aștept să fiu chemat pentru ridicarea pașaportului. M-a întrebat despre unii colegi din institut (D. Pop, Ștefan Almași), despre colegi din afara institutului (Valer Butură, N. Both, Traian Mîrza, I.R. Nicola). A trecut la capitolul care mă privea personal: ce-mi face familia (soția, copilul), părinții, frații? A fost o convorbire impresionantă, în cursul căreia dl Mușlea mi-a părut la fel de limpede în gândire și de interesat, ca totdeauna, de problemele specialității și de oamenii care făceau parte din cercul dânsului de cunoscuți. Retrospectiv mi-am dat seama că una dintre afirmațiile dânsului ar fi trebuit să mă pună pe gânduri: referindu-se la plecarea mea la Freiburg, pe timp de un an, mi-a zis: Pe când te vei întoarce d-ta, eu nu voi mai fi, dar nu am acordat importanță acestei expresii, deoarece toată întrevederea a avut caracterul unei discuții între vechi prieteni și nimic nu sugera că e vorba despre un adio. Mai mult, ea repeta câte ceva din prima noastră întrevedere, în urma căreia m-a angajat în funcția de cercetător-ajutor la Arhiva de folclor, respectiv la Secția de istorie literară și folclor a Institutului de Lingvistică. Ne-am despărțit înainte ca doamna Mușlea să se fi întors, dându-ne mâna și stabilind că voi fi prezent de câte ori va dori dânsul, fără să-mi dau seama că avea să se închidă peste câteva ore cercul deschis în iunie 1957.

În dimineața zilei următoare, când am sosit la institut, am fost întâmpinat de secretara institutului, doamna Judith Karpf, cu trista veste: Domnul Mușlea a murit! Am fost des-cum-pă-nit! Convorbirea din ajun nu mi se păruse că ar anunța un asemenea deznodământ. Am înțeles însă semnificația întrevederii noastre: Ion Mușlea nu putea părăsi această lume fără a avea o panoramă a apropiaților dânsului și fără a avea o discuție cu elevul lui, cu unicul lui elev. Altfel spus, întrevederea trebuia să aibă loc atunci.

M.P.: Ion Mușlea a decedat la 67 de ani. Unde a fost înmormântat și ce ecou a avut plecarea lui dintre cei vii?

I.T.: Astăzi ni se pare că, la vârsta de 67 de ani, cineva e încă în putere. Atunci însă aceasta era, cum se exprimă Blaga în unul din ultimele lui poeme: capătul de cale. Cam în jurul vârstei de 70 de ani au plecat mai mulți dintre oamenii cei mai renumiți din Cluj: L. Blaga, D. Popovici, I. Breazu, S. Pușcariu și alții. Înmormântarea lui Mușlea a avut loc în cimitirul central, într-un cerc restrâns. Dintre personalitățile clujene a participat doar C. Daicoviciu – Costi, așa îi zicea el –, la mormânt a avut loc un singur discurs funebru, al meu, și a fost publicat un singur necrolog, textul meu, în „Tribuna”.

Dimensiunea operei lui Ion Mușlea s-a văzut mai întâi în cele două volume pe care le-am editat în 1971 și 1972, sub titlul Cercetări etnografice și de folclor, care însumează cea mai mare parte a studiilor și articolelor publicate de el de-a lungul vieții, precum și câteva inedite. O. Bîrlea a încheiat lucrarea neterminată de Mușlea despre materialul folcloric din răspunsurile la chestionarul lingvistic al lui B.P. Hasdeu, colecțiile de folclor pe care le-a tipărit în timpul vieții au fost reeditate mai târziu de Ion Cuceu și de Ioan I. Mușlea, iar colecția inedită, din Valea Gurghiului, a fost publicată de D. Pop și de mine, încât se poate spune că opera lui e cunoscută în totalitate. Rămăsese materialul adunat sub îndrumarea lui din toată țara – cele vreo 1200 de manuscrise –, a căror publicare nu era nici măcar visată de Mușlea, dar care a început acum câțiva ani, din inițiativa regretatului Ion Cuceu și a colaboratoarelor lui: Sabina Ispas, Maria Cuceu, Cosmina Timoce-Mocanu, Anamaria Lisovschi, Ileana Benga, Elena Bărbulescu. Corpusul răspunsurilor la chestionarele Ion Mușlea, – acesta e titlul noii publicații – din care au fost tipărite până acum cinci volume, restul urmând să apară în viitorul foarte apropiat, pune la dispoziția cercetării românești și străine întregul material excepțional adunat între1930-1948; este, probabil, prima arhivă europeană de folclor tipărită în întregime. Prin aceasta se asigură lui Ion Mușlea un loc de frunte în folcloristica noastră, alături de B.P. Hasdeu și N. Densușianu.

M.P.: Știu că printre primele succese pe care le-ai obținut la Institut au fost studiile despre folclorul românesc din Banat. Știai atunci suficientă germană?

I.T.: Tema primei mele cercetări independente, de plan (Meșterul Manole era în afara planului), mi-a fost sugerată de Ion Mușlea. El publicase un articol despre interesul pentru folclor în Ardeal înainte de V. Alecsandri și zicea că ar fi utilă o lucrare similară pentru Banat. A fost prima cercetare în care am avut nevoie de cunoștințe de germană, deoarece, pe lângă autori români ca D. Țichindeal, D. Bojinca, E. Murgu și alții, din Banat, au publicat folclor germanii Arthur și Albert Schott. Ei au realizat cea dintâi culegere importantă de basme populare românești, care a fost publicată la o editură renumită din Stuttgart și Tübingen, în 1845, sub titlul Walachische Märchen.

Nu se știa însă mai nimic despre cei doi frați, care erau mereu asemănați, nu fără justificare, cu frații Grimm. Geneza lucrării lor este următoarea: Arthur Schott fusese angajat ca agronom pe moșia lui Ferdinand von Bissingen, în Jam (1836-1841); a cules basme și legende în special din zona Oravița, pe care le-a tradus, iar fratele lui, Albert, profesor secundar, germanist, a însoțit textele de comentarii științifice, lucrarea fiind tipărită sub numele amândurora.

Cu totul necunoscut era însă faptul că Arthur a revenit în Banat, între 1844-1850 și că a continuat să culeagă proză populară românească, publicată, fără comentarii, sub un singur nume, în „Hausblätter von Hackländer und Hoefer”, din 1859. Eu dădusem peste o informație din fișele făcute de L. Blaga în anii 1950 din presa germană ardeleană – era tema lui de plan, ca documentarist; fișele se găseau pe un raft în biroul nostru, la îndemâna oricui; ei bine, în una din aceste fișe se arăta că revista germană „Transsilvania” a publicat un text cules de Arthur Schott, care nu figura în colecția tipărită în 1845. Mi-am dat seama că trebuie să fie ceva cu totul necunoscut, am cercetat revista din Sibiu și am aflat că ea reproducea unul din textele publicate în revista amintită din Germania; prin diferite intervenții, am reușit să obțin un microfilm al acestei colecții a lui Arthur Schott și am publicat despre ea un studiu tot în „Revista de folclor”. Prin urmare, cunoștințele învățate la lecțiile particulare ale domnului Sklenka începeau să-mi fie de real folos. Peste câțiva ani am publicat împreună cu regretatul meu prieten Rolf W. Brednich, o ediție întregită a ambelor colecții, sub numele celor doi frați, Arthur și Albert Schott.

M.P.: Aveai acum două descoperiri la activ: colinda zidarilor și colecția lui Arthur Schott. Parcă venise vremea să faci o specializare în Germania. Cum ai ajuns bursier al importantei Fundații Alexander von Humboldt în Germania Federală?

I.T.: A fost, în felul său, tot un fel de miracol, ceva pus în mișcare de o mână nevăzută. Era clar că aveam nevoie de o specializare în Germania, dar cine s-ar fi putut gândi, în condițiile de atunci, că voi avea vreodată o asemenea șansă? Și tocmai în Republica Federală! Mai verosimilă părea o specializare în RDG. Pentru că poziția Germaniei Federale în Europa de Răsărit, după război, era cu totul precară; fiind considerată țară nazistă, de unde a pornit războiul antisovietic, relațiile ei culturale cu țările din așa-numitul lagăr socialist erau aproape zero.

S-a întâmplat însă în felul următor: colega mea Helga Stein, care fusese cercetătoare la Filiala clujeană a Institutului de folclor din București, s-a repatriat în Germania Federală în 1963, era specializată în folclorul sașilor din Ardeal și făcea doctoratul la Göttingen, la cel mai renumit profesor de Volkskunde, Kurt Ranke; cu experiența ei dintr-o țară socialistă – cred că era singurul folclorist format în România –, Helga era o rara avis în Occident, colegii germani doreau să o cunoască și îi căutau prietenia, iar ea avea tot interesul să-i cunoască pe cât mai mulți colegi din noua/vechea ei patrie. În plus, Helga e un om de o generozitate rară, care dorea să facă bine altora, punct în care se întâlnea cu Rolf: doi oameni generoși. Participând, împreună cu Rolf W. Brednich, cercetător la Arhiva pentru cântecul popular german (Deutsches Volksliedarchiv) din Freiburg, la un congres în Slovenia (mi se pare), în timpul călătoriei au discutat, între altele, despre generațiile tinere de folcloriști din România și despre preocupările lor. Helga i-a vorbit despre mine, care, iată, am făcut o descoperire importantă în domeniul baladei populare și mă preocupă opera folcloriștilor germani care au cules folclor românesc, deci ar fi bine să fiu invitat în Germania. A încolțit ideea unei posibile colaborări între mine și Arhiva din Freiburg, unde Rolf era tânărul de cea mai frumoasă perspectivă. S-a și realizat, devenind succesorul lui Ranke și fiind, multă vreme, figura cea mai proeminentă a etnologiei germane.

Într-o bună zi am primit de la Brednich o scrisoare în care îmi spunea că știe de la Helga Stein despre preocupările mele referitoare la baladă și eram întrebat dacă n-aș fi interesat să ajung la Freiburg, la institutul specializat tocmai în cercetarea baladei europene. Era, cred, în 1964 sau la începutul lui 1965, când am primit scrisoarea oficială. I-am citit-o lui Mușlea, îmi amintesc, în timp ce ne găseam la o frizerie din Piața Ștefan cel Mare din Cluj. După ce a luat la cunoștință cele scrise, replica lui a fost: Neamțul dumitale e serios, merită să accepți oferta.

Rolf îmi recomanda să depun un dosar pentru obținerea unei burse din partea Fundației Alexander von Humboldt, cu un plan de cercetare și cu trei recomandări ale unor specialiști români în folclor, la care el va adăuga recomandarea institutului din Freiburg, iar dacă mi se va acorda bursa, institutul se obliga să-mi pună la dispoziție o cameră de lucru, o mașină de scris, bogata bibliotecă și materialele existente în arhivă. Ce puteam să-mi doresc mai mult?

Am făcut împreună cu Mușlea un plan în care am prevăzut studii despre balada românească în comparație cu baladele altor popoare europene: Meșterul Manole (jertfa zidirii), Soarele și Luna (incestul zădărnicit), și altele, mai puțin importante. Am adăugat recomandările făcute de I. Mușlea, O. Bîrlea și R. Todoran, în germană, am primit un certificat de cunoaștere a limbii germane de la Universitate și am trimis dosarul, la noroc, prin poștă. Știind că poșta română se afla sub controlul securității statului, s-ar fi putut ca dosarul meu să fie oprit la Cluj, poate chiar să fiu tras la răspundere pentru gestul de a cere o bursă (cum să ceară cineva dintr-o țară socialistă o bursă de la capitaliști?!) dar, spre surprinderea mea, dosarul a ajuns intact și la timp, în mâinile lui Rolf, care a adăugat recomandarea institutului și l-a trimis la Fundație, în Bad Godesberg.

Cred că nu a durat mai mult de două-trei luni până când am primit răspunsul Fundației, cu semnătura președintelui ei, celebrul fizician Werner Heisenberg, că Fundația Alexander von Humboldt îmi acordă o bursă de cercetare pentru 12 luni, plus trei luni pentru cursuri de perfecționare a limbii germane, și că sunt așteptat încă în anul 1965 la Deutsches Volksliedarchiv din Freiburg. De necrezut! Problema era însă că relațiile culturale dintre România și Germania Federală erau ca inexistente: Germania Federală nu avea ambasadă la București și nici România la Bonn; încă mai rău era faptul că regimul de la noi era împotriva oricăror relații personale ale cetățenilor români cu capitaliștii germani, cu atât mai puțin dorea ca tinerii români să fie molipsiți de ideologia dintr-o țară capitalistă. Relațiile diplomatice între România și Germania Federală au fost stabilite abia în 1967, pe când eu eram la Freiburg. Îmi amintesc ce bucuros am fost când, trecând printr-un pasaj subteran radioficat din centrul orașului, am auzit în radioul german că ministrul român de externe, Corneliu Manescu (sic!) s-a găsit la Bonn, pentru stabilirea de relații diplomatice cu Germania Federală, România fiind prima țară din blocul de Est, care a stabilit asemenea relații, după Uniunea Sovietică.

Revin la anul 1965: am cerut mai întâi acordul Filialei Cluj a Academiei, concret, secretarului științific, acad. Victor Preda, și am rugat să fie făcute demersurile pentru a obține un pașaport de serviciu. A durat – a durat și iarăși a durat, fără să primesc niciun răspuns; mai mult, am primit ordin de concentrare (am petrecut o lună sub arme tocmai în Zalău); nimeni nu credea că voi primi vreodată pașaport pentru Germania Federală. Academia și-a exprimat dorința ca bursa să nu fie nominalizată și să decidă ea pe cine trimite, numai că Fundația Humboldt acordă exclusiv burse nominale. Prin urmare, ori primeam eu pașaport ori se pierdea bursa. Am scris Fundației în câteva rânduri că rog să fie amânată începerea bursei, din motive de ordin personal (știau ei ce înseamnă motive de ordin personal!), și, la un moment dat, Fundația mi-a comunicat că există două soluții: fie să obțin amânare, dar să renunț la cele trei luni pentru perfecționarea limbii germane, fie să depun o nouă cerere pentru acordarea bursei; ca să fiu sigur, am preferat să renunț la cursul de germană, cu toate că aș fi avut mare nevoie de el. Mi-am îmbogățit cunoștințele de germană la fața locului, printr-o mai stăruitoare muncă individuală.

Mă întorc însă la Cluj în 1965: cum nu primeam nicio reacție de nicăieri, până la urmă m-am decis să fac un memoriu la N. Ceaușescu, aflat atunci în faza pozitivă a evoluției lui ca președinte al statului, și am primit răspuns pozitiv, prin secția de cadre a Academiei din București, care altădată își exprimase dorința ca Academia să primească bursa nenominalizată (îți închipui cum ar fi sărit pe ea cine știe ce copii de politruci); mi s-a comunicat că voi primi pașaport, dar să nu mai intervin nicăieri, ci să aștept liniștit. Așa se face că am ajuns la Freiburg cu o întârziere de peste un an, după nenumărate tergiversări și emoții, în decembrie 1966.

Condițiile din Freiburg erau excelente: o cămăruță de lucru la mansarda unei vile dintr-un cartier foarte frumos, chiar la poalele Munților Pădurea Neagră, Rolf m-a ajutat să-mi închiriez o cameră nu departe de institut, m-a ajutat să-mi deschid un cont la bancă, pentru a-mi depune acolo economiile, și m-a introdus în tainele cercetărilor contemporane de folclor din Germania Federală. Bursa era de 900 de mărci germane, ceea ce acoperea toate nevoile unei vieți normale. În plus, în luna decembrie, se acorda bursa de două ori, deci, sosind eu în primele zile din decembrie, am încasat 1800 de mărci germane deodată. Prin martie-aprilie aveam atâtea economii, încât mă preocupa ideea folosirii lor cât mai adecvate. Atât Rolf, cât și Helga îmi sugerau să-mi cumpăr o mașină de scris, un magnetofon pentru culegeri pe teren, dar și un Volkswagen la mâna a doua.

Într-adevăr, mașina de scris și magnetofonul erau indispensabile pentru evoluția mea ulterioară, dar și automobilul a început să mă preocupe; mă întrebam însă ce reacție va stârni întoarcerea mea la Cluj cu un automobil cumpărat din bursă, când, la noi, oamenii făceau ani de zile economii la sânge pentru a-și putea cumpăra un automobil. Pentru orice eventualitate m-am înscris la școala de șoferi și am luat examenul, primind carnet internațional de conducere. Nu eram încă hotărât, dar achiziționarea unei mămăruțe devenise o preocupare constantă, iar în toamna anului 1967, la aranjamentul lui Helga, am cumpărat un VW 1200 direct de la un angajat al fabricii din Wolfsburg. Am început să conduc pe curbatele șosele din Munții Pădurea Neagră, aproape de locuința mea – undeva pe acolo locuia marele filozof Heidegger, pe care îl cunoscusem la o conferință la universitate; bineînțeles, aș fi dorit să-l vizitez, dar era un vis prea frumos. Îmi făcea plăcere, totuși, să știu că am un cunoscut pe muntele din care izvorăște Dunărea.

Dar aceste chestiuni, preponderent materiale, sunt mai puțin importante pentru a fi discutate aici. Sarcina mea era să realizez cele două lucrări. Începusem cu studiile publicate în germană referitoare la balada sud-est europeană (Manole), pe care le știam bibliografic din România, dar nu le găseam la noi în nicio bibliotecă. Le-am găsit pe toate la Freiburg. După ce am cunoscut mijloacele de informare în domeniul etnofolclorului german, am descoperit că tema mea, considerată de toată lumea ca specific sud-est europeană, era foarte bine reprezentată în folclorul țării gazdă; Helga și Rolf m-au ajutat să descopăr o mulțime de legende germane care vorbesc despre sacrificii umane (mai ales copii) în temelia unui castel, a unui dig etc. Mi-a produs o mare bucurie constatarea că tema mea nu este exclusiv balcanică, ci e cunoscută și altor popoare din Europa, inclusiv în centrul, vestul și nordul continentului, altfel spus, că folclorul nostru nu e limitat la zona sud-est europeană, că nu suntem balcanici, ci europeni. Încet-încet, am început să privesc tema meșterului Manole din perspectiva folclorului european.

La Freiburg aveam libertatea de a cerceta fără nicio restricție în institut ori în biblioteca vechii universități – aveam acces până și în depozitele de cărți –, lucru care astăzi e de neimaginat. Simțeam însă tot mai mult nevoia să încalc cele ce mi-au fost indicate acasă, și anume, de a nu vizita Biblioteca Română din Freiburg, considerată la noi ca legionară și periculoasă pentru un om din România; aveam însă nevoie de publicațiile de după război ale lui Mircea Eliade referitoare la jertfa zidirii, publicații apărute în America sau în țări occidentale, mai ales în Franța, care nu se aflau în alte biblioteci germane; într-o bună zi, mi-am luat curajul să trec peste recomandările primite și m-am prezentat la hulita bibliotecă, unde am găsit doi oameni admirabili, pe întemeietorul ei, directorul Mihăilescu și pe colaboratorul lui, Teușan, amândoi dispuși să-mi sară în ajutor; mi-au oferit tot ce avea biblioteca din opera savantului și scriitorului român și chiar adresa poștală a lui, cea de la Chicago și cea de la Paris. Fac o paranteză: așa am ajuns în contact cu marele învățat, am schimbat scrisori și publicații: i-am trimis cartea mea și m-a invitat să colaborez la marea lui operă Encyclopedia of religion, ceea ce am și făcut, cu un text despre Foundation rites.

Revin la Freiburg: lucrarea despre Meșterul Manole începea să se rotunjească, dar cealaltă temă din plan, incestul sau balada Soarele și Luna a fost multă vreme neglijată, deoarece nu puteam duce în paralel ambele teme, atât erau de grele. Am cerut prelungirea bursei cu încă un an și am primit aprobarea Fundației, dar în ianuarie 1968 mi-am întrerupt activitatea la Freiburg, pentru a depune examenele și teza de doctorat la Universitatea București; am trecut examenele, iar în anul 1970 am susținut teza, devenind doctor în științe filologice. Cum atunci erau limitate tezele la 200 de pagini dactilografiate față/verso, mi-am restrâns și eu tema la Jertfa zidirii în obiceiurile și legendele europene, deci, cu acordul lui Mihai Pop și cu aprobarea universității, am neglijat acea parte a lucrării, care privea balada. Prin 1971 am predat lucrarea definitivă la Editura Minerva, cu titlul Meșterul Manole. Contribuție la studiul unei teme de folclor european,dar au apărut și primele dificultăți cu privire la publicarea ei.

Sursa foto: Facebook Studii și comunicări de etnologie

* Convorbire purtată cu Mircea Popa, dintr-un volum aflat în pregătire.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours