Înțelegerea fără de folos

Estimated read time 9 min read

Un peisaj sufletesc deprimant apare în Fruntea și inelarul, prima carte de poezie semnată de Daniela Fulga, apărută la Editura Grinta, Cluj-Napoca. Este vorba de problema cuplului înțeles ca permanentă dinamică a neașezării și neliniștii. Daniela Fulga scrie un lirism reflexiv, propune un personaj feminin care acceptă respingerea și negarea, monologul poetic dezvoltând până la epuizare această stare rar întâlnită în poeziile de dragoste, cu atât mai mult cu cât vocea lirică asumată în carte este vocea unei femei.

Ca viziune artistică, volumul este omogen, iar impactul asupra cititorului se produce de la primul la ultimul poem. Femeia îndrăgostită de aici se percepe „precum o cocotă bătrână”, care „se dă cu sulimanuri pe față/ (…)/ strălucitoare și necurată este/ în ochii străinilor care o vor iubi”. Cu așa premisă, finalul este previzibil pentru femeia care nu știe să se facă iubită: „Floare-de-margine-de-drum,/ ai înflorit doar pentru tine”. Poemele sunt într-un continuum de reflecții lirice. Faptul că poeziile nu au titlu privilegiază o lectură fluentă, iar cartea pare o vorbire monologată a unei femei lucide în eșecul ei relațional, dar care nu renunță la iubire.

Niciun reziduu de orgoliu nu străbate țesătura textelor, vocea femeii este aspră în primul rând cu sine, iar imaginea bărbatului nu suferă cu nimic, dimpotrivă. Discursul liric din Fruntea și inelarul propune o conștientizare a neputinței de a trăi fericit, o stranie acceptare a neputinței de a se face iubită. Femeia pare o învinsă. Blândețea abulică se întâlnește cu tăietura rece a reflecției, iar îndrăgostita își asumă o identitate însingurată, a cărei putere de seducție este diminuată dramatic tocmai prin incidența ideii asupra afectului. O intelectuală sentimentală este femeia conturată în poemele semnate de Daniela Fulga, fără nicio șansă în dorința arzătoare de a forma un cuplu. Ea se complace într-o oglindă identitară respingătoare și nedezirabilă pentru bărbat, așadar o acceptare a condiției de respinsă constant și, în fond, o acceptare a urâțeniei induse de atitudinea indiferentă și crudă a bărbatului, care îi spune direct: „îmi caut o femeie! îmi caut o femeie! (…) după aceea,/ coși toate cuvintele crescute de-a valma/ în jurul animalului pe moarte” sau: „sedu-mă! sedu-mă! (…) apoi/ cu tăișul ascuțit al fragilității/ îi reteză răsuflarea”. Ea este paralizată de brutalitatea cuvintelor bărbatului, orice gest feminin de seducție fiindu-i străin. De fapt, este un cerc vicios – bărbatul este crud și agresiv, feminitatea ei este diminuată, strădania de a se face iubită nu există, femeia mută totul în plan mental, eșecul relațional este astfel garantat. În compensare tristă, apare urâțenia acceptată și permanenta reflexie intelectualizantă și ușor pedantă care frizează ridicolul.

O cheie de înțelegere a acestei desfășurări lirico-reflexive a disperării acceptate este ghemul identitar care se țese în jurul bărbatului iubit. El este, pentru îndrăgostita respinsă, bărbat râvnit și tată de o asprime fără drept de replică. Deopotrivă iubit pretențios și tată crud, bărbatul tiranic din Fruntea și inelarul dă sens existenței femeii, care nu se poate desprinde de el: „urâțenia, cruzimea și umilirea/ apropie mai mult./ noduroase și scurte,/ firele urzelii sunt tot mai puternice./ ele țes necontenit și strâng laolaltă/ femeia de copil,/ femeia de bărbat,/ femeia de tot ce-i este drag”.

Așa se poate explica și faptul că senzualitatea se dovedește insuficientă, simțul elementar fiind înlocuit cu sentimentul. Este prea mult sentiment în zona relației amoroase, iar acest aspect îl irită permanent pe bărbat. El ar vrea mai multă seducție acolo unde este doar sentiment. Dar jocul seducției îi este străin femeii de aici. Mai mult, ea face greșeala de a împleti sentimentul în idee. Atitudinea sentimental-reflexivă a femeii îl îndepărtează pe bărbat, care devine violent în limbaj și atitudine. Reacția femeii este aceeași, o împletire confuză a sentimentului și a ideii, o diminuare dramatică a senzualității, care implică o diminuare a forței de seducție, astfel încât cuplul pare imposibil.

Tema iubirii în registrul dramatic al neîmplinirii este veche, dar în poeziile din Fruntea și inelarul se colorează diferit, pentru că femeia nu vrea mai mult și își vede identitatea în termenii aspri pe care bărbatul iubit i-o creionează. Într-o psihologie cenușie a învinsei, femeia se complace ca într-o ramă destinală a eșecului, iar fuga/separarea de bărbat pare imposibilă.

Pentru femeia creionată în poeziile Danielei Fulga, bărbatul are o autoritate de pater neiertător. Poate că încurcătura psihologică a acestui cuplu ciudat se formează tocmai pentru că iubitul are autoritatea paternă formatoare, intolerabilă, cu o ascendență evidentă asupra unei femei care nu mai este tânără și suplă în acceptarea observațiilor, ci matură și (prea) gravă în încercările de a înțelege propensiunile aspru-formatoare ale bărbatului. Ea intră într-un cerc al suferinței fără ieșire, pentru că acceptă că bărbatul are dreptate în observațiile și reproșurile pe care el i le face mereu, iar acestea sunt ca niște fire identitare tăioase: „fascinația erorii,/ o cută adâncă între ochi.// între marginile greșelii,/ tinerețea târzie îndepărtează tot mai mult/ orice/ urmă/ de afecțiune,/ câștigul anevoios și cald al maturității cenușii”. Femeia, în maturitatea ei rigidă, înțelege și acceptă că bărbatul are dreptate, dar nu se poate schimba. Din pricina înțelegerii și acceptării, ea este umilă, revolta îi este străină și orgoliul învins. Ea percepe și înțelege comportamentul ostil și cuvintele grele ale bărbatului iubit ca pe o naștere irepresibil revelatorie, o naștere târzie a femeii urâte și proaste, tocmai în lumina unei iubiri fără rest. Cu un asemenea comportament retractil, incapabilă să vorbească despre iubire altfel decât prin trup dăruit, bărbatul nu o poate accepta ca femeie a lui și nu o poate iubi. Probabil comportamentul aspru al bărbatului este determinat de această înțelegere fără replică a femeii care îi paralizează capacitatea de a se schimba. El observă că Ea nu mai are psihologia imberbă a unei adolescente – care s-ar putea revolta sau s-ar putea schimba ghicind subtil – copilărește sugestiile bărbatului-tată. Ea este (prea) matură, acceptă respingerea și se leagă și mai tare de bărbatul iubit. („urâțenia, cruzimea și umilirea/ apropie mai mult”, spune ea). De unde ușorul halou ridicol al femeii îndrăgostite fără rest, un halou de pribeagă însingurată pe străzile orașului („prin ochiul iernatic vezi clar/ siluete bărbătești și femeiești/ umblând în spațiul lor privat cu un rost,/ cu un rost numai de ele închipuit// dar flacăra zilei/ rămâne acest trup sau celălalt/ în viața lor casnică, străină de tine”), de însingurată plângăcioasă fără speranță. Este un cerc vicios, căci bărbatul îi spune toate astea, iar identitatea cenușie este asimilată imediat într-un for identitar adânc și foarte păgubos. Femeia se prăbușește tot mai mult, însușindu-și dureros atributele dezastruoase pe care i le creionează bărbatul iubit – cuvintele lui aspre sunt pentru femeie paternale, ziditoare de identitate, descoperitoare de identitate și nu suportă replică.

Este forma supremă de iubire imposibilă: a te naște din cuvintele grele ale bărbatului iubit fără putință de tăgadă. Personalitate doborâtă de cuvintele bărbatului iubit, femeia își descoperă noul chip urât cu un fel de prostească încuviințare. Este ca și cum s-ar naște târziu în viață, din cuvintele grele ale unui bărbat. Ea nu are puterea să nege aceste cuvinte, căci dacă le-ar nega, simte că s-ar nega pe sine. Este un fel de legătură imposibil de dat la o parte, atâta vreme cât bărbatul îi este tată aspru și iubit neiertător, care o respinge tot timpul.

Poate doar un orizont al transcendenței ar mai putea-o salva. Dar acest orizont nu există. Sau dacă există, femeia-cocotă-bătrână își asumă identitatea urâtă și neiubită în acest orizont care i-o confirmă „în oglinda târzie a adevărului”. Toate poeziile din Fruntea și inelarul sunt curajoase mărturisiri identitare ale unei femei urâte, neîndemânatice, însingurate în propriile ei înțelegeri juste, de altfel, care țes, cum singură o spune, „o înțelepciune fără de folos”. Înțelegerea aceasta fină și justă îi diminuează senzualitatea și îi anulează puterea de seducție, iar bărbatul o respinge.

Primul volum de poezii semnat de Daniela Fulga merită citit tocmai pentru a vedea într-un lirism reflexiv portretul unei femei care are curajul să-și recunoască neajunsurile – stângăcia în relaționarea cu bărbatul iubit, incapacitatea de a comunica simplu și de a se face iubită, urâțenia –, o femeie „floare-de-margine-de-drum”, cu o existență marginală până la dispariția în anonimatul pierderii impulsului vital elementar. Profesoară de Limba şi Literatura Română la Colegiul Național „Liviu Rebreanu” din Bistriţa, autoare de manuale de literatură şi de studii critice, Daniela Fulga vine într-o nouă ipostază, de poetă, în faţa cititorilor. Vă invităm să descoperiţi o poezie reflexivă, în care vă veţi regăsi cu toţii. Deoarece dragostea este subiectul de care nimeni nu este străin.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours