Îngeri la ferestrele caselor

În general, cărțile de poezie au un conținut eterogen. Excepția înseamnă sondarea aceluiași univers poetic, mereu inspirator. Ceea ce e foarte dificil. Nu și pentru Menuț Maximinian, care scrie o carte de poeme în care îngerul e omniprezent (Ultimul înger, Ed. Neuma, 2023). Un înger păzitor, între sacru și profan. Mereu atent la viața oamenilor, lipindu-și fețele de ferestrele nocturne, ghicind lumina focului în vatră. Crucea crește din pământ, iar îngerul e un bibelou, mereu răsfățat pe raftul de cărți, îmblânzind lumea ca un „pahar al biruinței”. Cine îl mângâie pe înger? Cine îl salvează de la solitudine? Dumnezeu i-a dat îngerului o mamă protectoare, care are și ea aripi, cu care îmbrățișează lumea. Lângă păsări albastre și oi de mătase, îngerul gustă merele coapte. O armonie onirică, vătuită, domină și domolește orice dureri. Sunt zile în care îngerul poartă biserica în brațe. Imagini sacre, suprarealiste, domolite de sfătoșenia strămoșească seculară. Mereu tablouri incredibile, percutante, vânturi și ploi, miros de tămâie, urmele ultimului înger coborând din liniștea Cerului. Și ce face când atinge pământul? Se umanizează, e „om cu barba aspră și colțuroasă”, încercând să priceapă mintea omului. De pe creasta muntelui, oamenii ating cerul și adună rugăciunile „precum mierea în stupi”. Oare devine îngerul muritor în fața icoanelor? Uneori stă în copac și numără oamenii. Mâinile lui au „degete-franjuri” și aștern vise pe „perna de otavă”. Îngerul e conștient că „rostul lumii s-a pierdut”, de aceea cetele de heruvimi se ascund sub perdeaua norilor. Deodată, îngerul se retrage, „să nu-l vadă lumea plângând”. Intră într-o clepsidră încremenită în timp. Ce va urma?

Cartea lui Menuț Maximinian e sacralitate diafană, ruralitate perenă, credință limpede, dar și foșnete premonitorii frisonante. O carte de citit și recitit, deoarece „e timpul să deschidem larg inima și ochii”.