„Îndrăzneala este specifică vârstei tinere, iar bătrâneții prevederea”

Astfel este tradusă, în dicționarele de citate celebre, afirmația Temeritas est florentis aetatis, prudentia senescentis din lucrarea De senectute a lui Cicero. Șansele de a reține și folosi enunțul „retorului” cresc atunci când acesta apare în gura unui personaj ce cumpănește riscurile și foloasele unei acțiuni. Adevărul enunțului devine mai convingător și, în același timp, ilustrativ după lectura, bunăoară, a unei pagini din Frații Jderi, mai precis din capitolul X (Despre nunta domnească și despre năcazurile lui Niculăieș Albu-jitnicer) al părții a doua a romanului. Însoțirea lui Ștefan-Vodă cu Împărătița Maria de la Mangop, în toamna lui 1472, aduce la Suceava oaspeți mari, căci „se cuprindea în acest legământ nu numai o taină sfântă, ci și una politicească”. Dar „din petrecerea aceea strălucită, lumea nu înțelegea decât ceea ce se arăta ochilor”. Cinstitele jupânese ale tuturor boierilor din Țara-de-Sus erau atrase doar de lumini, culori, cântece și atente „să nu piardă nimic din ce se putea spune”. Apariția în mulțime a jupâniței Marușca, fiica lui Iațco Hudici, atrage atenția multora; în ciuda aprecierii jupânesei Candachia („s-a împuținat și s-a făcut și mai urâtă”), spre Marușca („un fel de sfiiciune bălaie”) se îndreaptă privirile a doi bărbați. Unul este jitnicerul Niculăieș Albu: „deși se afla încă într-o treaptă de jos a dregătoriilor domnești, avea neamuri suspuse și se bucura de ocrotire și de dragoste, cu toate nebuniile pe care le săvârșea de o bucată de vreme. Ba încă unele fapte ale lui se bucurau de laudă între jupânese, căci patima dragostei și patima băuturii găsesc iertare și la Dumnezeu după cât știau domniile lor; iar mai ales aceste patimi ale lui Niculăieș Albu jitnicer trebuiau iertate, fiind domnia sa bărbat frumos și falnic. Muierilor moldovence le-au plăcut totdeauna necumpătarea și nebunia junilor”. Numai că jupânița are un statut aparte: „copila asta are o priveghere de sus”, fiindcă „Vodă a hotărât lui jupân Iațco Hudici că-i va alege însuși măria sa mire pentru jupâniță”. Tocmai acest fapt provoacă lui Niculăieș Albu „năcazuri”; acesta face o a doua încercare de a o răpi pe jupânița Marușca. Omul de încredere al jitnicerului, logofătul Drăghici, nu se îndoiește de reușita acțiunii, bizuindu-se pe puterea stăpânului și pe îndrăzneala oamenilor plătiți cu cinci zloți. Jitnicierul îi reproșează acestuia că „are nasul prea îmbujorat” și adaugă: „Îndrăzneala cată să fie întovărășită de cumințenie, Drăghici. Cum spune și în cartea acelui retor: Viteazul ce se chiamă Îndrăzneală se cuvine să călărească pe un harmasar bătrân căruia-i zice Cumințenie”. În ciuda faptului că era convins de adevărul celor spuse, Niculăieș Albu trece la fapte, fiindcă era „împovărat de dragoste pentru cele două frunzuțe de leuștean și cei doi cercei de smarald”. Cu „prada” mult râvnită, Niculăieș Albu se îndreaptă spre Țara Leșască, mizând pe sprijinul unchiului său, logofătul Mihu. Întru salvarea jupâniței Marușca pleacă, la porunca lui Ștefan Vodă (în același timp și… tată al fetei), postelnicul Simion Jder, la rându-i îndrăgostit de jupâniță. Simțind nerăbdarea postelnicului („mă duc numaidecât; viața mea nu mai are nici un preț”), Vodă îi dă câteva sfaturi în care regăsim spiritul enunțului ciceronian: „Mânia nu trebuie să stea în domnia ta ca o otravă înghețată, ci trebuie să-ți deie agerime și tărie. Ai să te duci dar să lepezi aici în clipă arșița și nebunia. Eu nu vreau să cunosc dragostea pe care o ai; agonisește-ți-o, dacă ești vrednic; însă ia aminte și-ți păstrează capul, căci viața domniei tale ne face nouă trebuință… Lucrarea pe care o întocmim trebuie săvârșită cu rânduială de ceasornic”. Din paginile următoare, cititorul află că jitnicerul Niculăieș Albu va plăti cu viața această „prostie a tinereții” și că Simion Jder se întoarce cu izbândă, aducând cu sine „prada cea ușoară” și scumpă inimii lui.