Incursiune în „Camera timpului”

Autorul volumelor de versuri: „Cântec promis” (2019) și „Fără timbru” (2020), ambele apărute la Editura Ex Ponto din Constanța, poetul Bogdan Pascal, s-a născut pe 12 mai 1977, în Tulcea, unde a absolvit cursurile liceale. După terminarea Facultății de Filosofie, specializarea Filosofie, în cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași, revine pe meleagurile natale, unde profesează ca ziarist, apoi ca manager al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale, în prezent fiind secretar literar în cadrul Centrului Cultural „Jean Bart” Tulcea.

Bogdan Pascal vine în fața cititorilor cu un volum ofertant, atât prin titlul ales: „Camera timpului”, cât și prin numărul de texte lirice (92). Publicat la Editura Ex Ponto, în anul 2023, cu coperte semnate de artistul plastic tulcean Elena Orbocea, cartea se bucură de sprijinul Centrului Cultural „Jean Bart” din Tulcea, instituție publică de cultură finanțată de Consiliul Județean Tulcea. Tenta meditativă a volumului o remarcăm încă de pe coperta interioară, unde autorul notează credințele sale vizavi de poezie și creație astfel: „Poezia, demersul poetic, au meritul de a încerca trezirea inversă a sufletului poetului care tinde să traverseze sufletul lumii către rădăcinile lui în speranța că le va găsi neatinse de zbaterile istoriei. Un poem este o ușă prin care invizibilul și ne-rostitul ne cheamă permanent să pășim spre propria noastră regăsire de sine.” Plecând de aici este lesne de înțeles despre ce ușă vorbește poetul, a camerei istoriei, a timpului, singurul capabil să demonstreze perenitatea unui spirit poetic. Și cum cel mai puternic sentiment care poate face ca timpul să devină atemporal este iubirea, iată că autorul găsește în iubire cheia spre consacrare poetică: „Niciodată nu m-am uitat cât e ceasul / când am iubit, / păstram cu grijă vocea ta în borcane ermetice, / dacă lipseai prea mult începeam să pictez cu ea, camera timpului, pe dinlăuntru” (Camera timpului, p. 18).

Tema principală a volumului este iubirea pentru o femeie anume, pe care poetul o pictează în cuvinte, o admiră, îi simte pulsul, ființa, feminitatea, fie că o privește prin ochii casnici ai soțului, fie că o privește prin cei poetici, el o venerează, aproximând-o în tot și în toate: „Croșetai așezată pe trepte, / lumea se adâncea tăcută în propriul ei praf, / câini mari și țigani treceau gălăgioși pe fantoma străzii. / Mi-ai spus astăzi că ești femeie / erai femeie și înainte de asta / erai femeie și ieri / și de când te-am iubit / ba chiar și înainte de asta / când nu mă iubeai. / Croșetai, așezată pe trepte / seara și ea, tot femeie, râdea” (Spasm feminin, p. 8).

Bogdan Pascal este un poet al detaliilor, al descrierilor metaforice, aerul nichitian pe care îl dezvoltă textele sale este învăluitor. Interesant cum folosește autorul motivele astrale în construcțiile sale poetice, în portretul pe care îl face femeii iubite: „Luna îți desena pe tâmple amintiri albastre, / dinții tăi albi sfâșiau volanele nopții, / rochia timpului era din ce în ce mai ruptă, / croită doar din nuditatea surâsului tău. / (…) / Tu scoteai la iveală, de sub pielea ta de lună / o mulțime de mâini, câte una pentru fiecare gând în care te-am iubit, iar eu / nu știam care-mi plăceau mai mult: / mâinile tale de femeie / sau mâinile tale de copil” (Mâinile tale, p. 9).

Pe lângă tema iubirii, predominantă este și cea a timpului. Bogdan Pascal asimilează timpul cu perioada de când femeia iubită i-a devenit umbră, ca și imagine a sinelui poetic. Prețioase trimiterile la budism, pe care le întâlnim pe parcursul poeziilor, ceea ce conferă nu doar o notă de autenticitate, dar și de profunzime și puritate: „timpul are încredere în tine, / memoria mea devine și ea o umbră a ta: / aproape nu mai pot să te respir, / aproape nu mai pot să te văd, / acum doar simt / cum curg de pe mine norii, / îmi amintesc de mahayana, / de zâmbetul tău înlăuntrul meu / și știu că dacă o să îți sărut sânul stâng / o să plouă cu tine / chiar și din umbra mea” (Chiar și din umbra mea, p. 14). Timpul este motiv de reflexie, de introspecție, oferind posibilitatea cizelării anumitor credințe, sentimente, devine purificator în trecerea sa, uitarea și iertarea fiind căile pe care ni le oferă spre împăcare cu sine și trecutul nostru sau cu lumea înconjurătoare. Remarc aceeași ingeniozitate de a folosi motivele astrale, pe care poetul o utilizează în dorința de a da profunzime imaginilor poetice: „Noaptea, când timpul se izbăvește nud, / în propria lui singurătate, / trupul lui neatins, adoarme cuvintele, / le leagănă, le șoptește, / le șterge de sângerări, până când acestea, fericite, / se mână unele pe altele, spre căldura / din propria lor copilărie. / Atunci, gurile tuturor celor care le-au rostit și dorit / se închid în linii subțiri, paralele” (Noaptea, p. 52).

Cum spunea chiar autorul: „sublimarea prin limbaj are, implicit, valențe liturgice și cathartice”. Nevoia de altruism, în ceea ce privește actul creator, este ardentă, dar și eliberatoare, vibrează la cele mai înalte cote prin sentimentele pe care le dezvoltă. „În pădurea de roți, cu crengile spire, / sora cea mică a torsului, / Fecioara Maria, a mai născut un fiu. / De teamă, ursitoarele / și-au retezat limbile; / dezrădăcinate pe pământ / vârfurile lor și-au crescut / picioare și mâini / guri și ochi. / Destinul lor s-a pornit / de unul singur” (Ursitoare, p. 76).

Poetul este marcat de imaginea unei societăți care se degradează și de unde valorile morale dispar, care se dezvoltă tot mai mult sub imperiul acțiunilor de grup, al șabloanelor, lipsa originalității fiind evidentă, de unde și evoluția precară. Poezia La fel ca pisicile, șobolanii... surprinde excelent lanțurile trofice ale acestei societăți decadente: „La fel ca pisicile, șobolanii învață de mici / să mănânce șoareci; cu toate acestea, șoarecii / învață de mici să supraviețuiască – sunt necesari. / Șobolanii singuri știu că pot fi mâncați / de pisicile singure, iar pisicile singure / nu vânează niciodată șobolanii de grup. / Când pisicile de grup agită șobolanii singuri, / în lumea șoarecilor e revoluție. / Șobolanii de grup știu foarte bine / că ar putea doborî pisicile singure, dar / pisicile de grup și șobolanii de grup / locuiesc pe paliere diferite, între care, / precum crema unui desert, există doar / câțiva șobolani singuri, câteva pisici singure / și șoareci, mulți, cât mai mulți șoareci.”

Volumul „Camera timpului” are în componență poezii cu formă variată, de la versul metaforic, la poezia în vers liber și cea în vers fix, la poezia în vers alb, printre ele poetul Bogdan Pascal inserând poezii asemănătoare haikuurilor, imaginile pe care le relevă aceste micropoeme fiind remarcabile: „Suntem suflete ale apei – / o ploaie de vieți / și de zile”; „Timpul este dorința lui Dumnezeu / de a fi viu: / Moartea are brațele pline de flori.”

Nu poți face o incursiune în „Camera timpului” fără a cunoaște gramatica lui, fără a-i înțelege valoarea inestimabilă a clipei sau profunzimile sale interioare, căci „cu aripile sale de pasăre / pe spinarea căreia zboară dragostea prin lume, / se sprijină languros și molatic / de viețile noastre.”

Poetul Bogdan Pascal ne relevă un volum reflexiv, metaforic în mare parte, cu inserțiuni argheziene sau blagiene, atunci când „împingeam greu lumina cu pleoapa” sau când „afară, trosnea gerul, cu un vuiet, trăsura / timpului gonea trupească, dar, pasul meu / pe piatră, mersu-mi șubred, făceau lumina să se împlinească.”

Niciun text nu seamănă cu celălalt, diversitatea de imagini și idei invitând cititorul la o lectură absolut inedită.