„Incredibil, dar adevărat”

Estimated read time 5 min read

Se vor împlini trei ani, la sfârșitul lunii noiembrie, de la o întâmplare-eveniment memorabilă al cărei martor-protagonist am fost. Doar incertitudinea duratei vieții îmi dictează devansarea expunerii publice a sentimentelor cumulate, precum nedumerire, bucurie, entuziasm, respect, recunoștință, toate în același timp. De atunci am decis că trebuie să-mi exteriorizez starea și sentimentele declanșate de realitatea ades halucinantă, dar abia acum am simțit „porunca” irefutabilă. Prin urmare, impulsul dorinței de-a elogia l-am avut spontan, în timp ce întâmplarea se derula.

Dar despre ce este vorba?

Începutul de toamnă al anului 2021 mă afla în București. Într-o zi, telefonul mobil îmi aduse în ureche vocea unui prieten și coleg de breaslă din Jibou, prof. Marin Grec, printre concetățeni – cunoscut antologator și colportor de glume, bancuri, anecdote și cum doriți să le mai spuneți (Dumnezeu să-i dăruiască veșnică odihnă!). Îmi destăinuia că un fost elev, căruia îi fusese și profesor-diriginte în anii de gimnaziu, își manifestase dorința de a-i omagia pe foștii săi dascăli (câți mai sunt) din toate etapele procesului instructiv-educativ preuniversitar (învățător, profesori de la Gimnaziul „Octavian Goga” și Liceul Teoretic, din 2002 – „Ion Agârbiceanu”), în semn de apreciere și recunoștință pentru contribuția lor esențială, în strânsă colaborare cu familia, la formarea sa intelectuală, morală, civică ș.a.m.d.

Cum anume? L-a rugat pe fostul său diriginte să-l ajute în organizarea și mobilizarea dascălilor, anticipând persuasiv strategia acțiunii. Zis și făcut (cu eforturi benefice)! La data stabilită, un autocar, trimis din Satu Mare de către fostul elev jibouan, promoția liceală 1999, prelua pe invitați și îi transporta la sediul central al Societății sale (Clinică de Oftalmologie Vitreum), unde le oferea, lor și partenerilor acestora de viață, servicii medicale complete, după care domnul doctor îi invita la un dineu amical într-un restaurant chique (șic), unde, așa cum se întâmplă în astfel de momente, depănau amintiri, o-ho, câte amănunte încărcate de felurite sensuri!, ascultau „recitalul” de bancuri „proaspete” ale profesorului-diriginte (la momentul acela – pensionar), făceau schimb de opinii despre prezent și previziuni supuse, cum se știe, imprevizibilului. La final, se îmbarcau în autocar și ajungeau în orașul de domiciliu uluiți de tot ce li se întâmpla.

N-am reușit să particip la această întâlnire. Am ajuns în Jibou abia pe la jumătatea lunii noiembrie. În a treia zi de la sosire l-am întâlnit pe bunicul Marin. Îl scosese nepoțica la plimbare. Mi-a relatat întreaga poveste, accentuând asupra faptului că domnul doctor, sesizând absența profesorului de română și latină din perioada studiilor liceale, știindu-l purtător de ochelari, a cerut detalii legate de starea sa de sănătate, de statutul său social și intelectual actual și a rugat stăruitor să i se transmită că dorește să-l revadă. În această perspectivă, mi-a fost transmis numărul său de telefon. M-am bucurat, firește. I-am mulțumit colegului-prieten apreciindu-i loialitatea și, odată ajuns acasă, am format numărul de telefon primit.

„Alo, sunt doctor Levai, bună ziua!”

„Bună ziua, domnule doctor, sunt…”

Mă întrerupse vesel:

„…domnul profesor Tăutan. V-am recunoscut timbrul vocal, domnule profesor. Iar domnul profesor Grec mi-a comunicat deja că veți suna. Îmi cer scuze, tocmai mă pregăteam să intru în operație. Vă rog să acceptați să vă sun eu în cursul zilei de astăzi!”

„Desigur. Mulțumesc!”

Într-adevăr, m-a apelat spre seară. Am făcut un scurt schimb de amabilități, m-a întrebat dacă sunt de acord să ne întâlnim și dacă accept să fiu consultat. Anticipasem intuitiv acest dialog. Speram să se ivească oportunitatea de-a afla cum stau și ce ar trebui să fac; eram hipermetrop, purtam ochelari cu lentile de +8,50. (…)

Dar, să n-o mai lungesc: mi-a comunicat data și ora la care să ne întâlnim la clinica din Satu Mare. M-am conformat, ne-am recunoscut bucuroși de reîntâlnire, l-am prezentat soției mele, apoi a urmat iureșul: m-a consultat, asistentele, care de care mai amabile, m-au pregătit pentru operație, am intrat într-un fel de navă pentru transport interstelar, de unde am ieșit pansat la ochiul drept, căruia i se înlocuise cristalinul bolnav cu altul nou, artificial. Medicul chirurg începea astfel robotizarea fostului său profesor. Peste o săptămână proceda la fel pentru ochiul stâng. Am înțeles, din conversațiile avute în pauzele de relaxare dintre operații, motivul acestei inițiative aparent incredibile.

Este DARUL fostului elev din învățământul sălăjean, actualmente celebrul chirurg oftalmolog LÉVAI LEHÁR, oferit magiștrilor săi din școlile urbei de pe malul stâng al Someșului, pentru bucuria de a le fi fost discipol. Mai mult de-atât, este semnul cert al satisfacției acestora de a-și fi făcut pe deplin datoria.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours