Încercări lirice

Estimated read time 5 min read

Din lacrimile cerului. Neadormiri este volumul de versuri apărut la Editura Limes, 2022, purtând semnătura lui Ionel Rusu, preot, poet și prozator gălățean. Prezenta colecție de poeme reprezintă o radiografie a lumii din perspectiva unui homo religiosus măcinat de neliniști. Nucleul tonal este preponderent religios, iar rostirea lirică este gravă, solemnă, însă pe alocuri nesigură. Tristețile, nostalgiile după un paradis pierdut, după spațiul cu valențe sacre creionează prezentul volum. Poemele sunt psalmi prin care se cere îngăduința devenirii: „Mai întinde, Doamne, firul rugăciunii,/ De la suflet la suflet,/ Ca să nu se oprească din crescut copilașii,/ Să nu mi se ducă prea devreme junii,/ Mai întinde, Doamne, firul vieții!”. Timpul devine galopant, strigătul ființei este aproape imperceptibil, poetul e un Iona rătăcit și rătăcind în prezentul anost din care evadarea devine imposibilă. Rugăciunea mistuie ființa, viața este un șir nesfârșit de provocări cărora poetul le face față prin cuvântul-rugăciune: „Să mă îndrept spre Țărmul cu lumini,/ Ce izvorăsc nevăzut din Chipul Celui Preacurat,/ Ca într-un rug ce nu se mai mistuie,/ Însă florile mi-au tăiat respirația”.

Ionel Rusu scrie un poem de stare, un poem din care transpare nevoia de transcendent, de revelare. Este un poet așezat, cu un vers cuminte, tradus într-un registru apăsat și apăsător. Lumea recompusă este în agonie, într-o permanentă vibrație: „Sfințiți-ne cu aghiosul mijlocirilor voastre/ cărarea prea strâmtă și șerpuită ce duce la Rai./ să ne trezim din nesimțirea cea împietrită,/ Îndurerați-vă adânc pentru frica, lașitatea,/ trădarea și împuținarea dragostei dintre noi”. Lirismul este drapat cu note vehemente și reflexive, o confesiune care ar vrea să păstreze tonul imnurilor sau al psalmilor biblici, sarcasmul poeziei satirice, însă alunecă spre o rimă facilă și spre structuri ce amintesc de începuturile poeziei românești: „De ce în epoca de azi e atâta încleștare,/ Lumea-i lovită în aripi de valuri cu întristare,/ Și de cumplite vânturi cu duh de dezbinare?/ Curg pe lingouri tone de diplomație,/ Pulsul indică spor în crize de omenie,/ Prea mult efort și o gravă încordare,/ Pentru o subțire vanitate-n așteptare,/ Se pare că nu ieșim așa curând din ceață,/ Cu astfel de mediocritate, cu oameni de paiață/ E trist să vezi că omul e la loc nepotrivit,/ Și ne-ntrebăm nedumeriți: „Unde am greșit?”/ Dar să rostim o rugăciune sfântă de-ndreptare:/ – Tu, Doamne Sfinte, ajută să pășim prezenta îngrijorare!/ O, frații mei, semnalul de alarmă nu-i strigăt de îngropare./ E ceas de deșteptare,/ Să regăsim cărarea”. Sacrul în opoziție cu profanul, transcendentul în contrast cu lipsa lui, eternitatea cu alteritatea sunt teme în jurul cărora se desenează liricul. Sunt ușor recognoscibile ezitările stilistice, inegalitățile dintre poeme, diferențele de viziune poetică, menite a diminua valoarea volumului: „Anii ce s-au rostogolit peste mine,/ Precum pietrele pe coamele munților,/ Tu mi i-ai binecuvântat;/ Cum se clatină pânza unui păianjen în vânt,/ Așa mi-s puterile,/ Oameni buni”. Se remarcă o prea mare cumințenie a materialului verbal, a imaginarului aflat parcă în așteptarea unui recul textual, a unei descătușări imagistice: „Port în mine durerile acestei lumi/ Care se scaldă în marea cu minciuni./ O, Doamne! Trăiește odată cu mine/ Lângă cascada de neputințe/ Zbaterea, nașterea și renașterea ei./ Freamătul vieții mă însoțește și în gaură de șarpe”.

Scris într-un ton ceremonios, poemul este de o reflexivitate didactică în modulații teologale. Poetul condamnă prezentul și este nostalgic după un timp trecut: „De-atâta modernism nesuferit,/ Nu mai am habar cum este mirosul trandafirilor de dulceață.(…)/ N-am întâlnit vreodat’, chiar azi, într-un prezent pripit,/ Un timp atâta de grăbit, spre asfințit”. Satul este perceput ca fiind un spațiu sacru, primordial de care poetul este legat ființial, de asemenea este dominat de figurile familiare de care este înconjurat: „Și-ai tăi copii ce pribegesc acum, s-or aduna,/ Din patru zări, de dor nu vor putea trăi în lume,/ Prea scumpe amintiri le-or izvorî din umbre,/ Satul îi va chema la oaste, în genunchi să lupte”; „Tata e în mine, îl port ca pe-un dar de sus./ Mama e pregnant în mine,/ Cu nouă luni mai mult decât tata./ Frații sunt în mine./ Soția este în coasta mea, rânduită de Dumnezeu/ Iar copiii sunt lăstari din viță”.

Volumul trădează neliniștea omului contemporan într-o societate decăzută și compromisă la toate palierele ei, însă materialul poetic este în așteptarea unei frământări și a unei decantări.

Poate nu ai vazut...

+ There are no comments

Add yours