(9 martie 1942, Sânmihaiu Almașului – 30 ianuarie 2026, Cluj-Napoca).
Ademenirea de-a fi
Am învățat să tac
și să ascult tăcerea
cum trece prin lucruri ca un regret
pentru ce trebuia să se-ntâmple
și nu s-a mai întâmplat…
Am învățat să pun și blânde capcane
gândurilor mult prea grăbite
să-mi ducă în lume singurătatea,
dar tot ce se prinde în ele
e un fel de căință
cum numai pe orizonturile toamnei se vede
după plecarea păsărilor migratoare…
Am învățat să mă dezvăț încet
de arogantele certitudini,
să cultiv posibile înțelesuri
la marginea vorbei,
să simt cum în mersul lui uniform
timpul se freacă de mine
ca un dulău somnoros și împăcat
cu propria soartă.
Nu știu… ezit… dar totuși cred
că undeva între spirit și realitate
locuiește sufletul meu.
Acolo pâlpâie zi și noapte
o sinceră prietenie,
de-acolo, cu blânda-i dogoare
vine spre mine
ademenirea de-a fi.
Arheologie
Să-ți fiu ecoul existenței, mi-am zis,
și m-am lăsat cutreierat de toate
strigătele, șoaptele și dorințele tale
pe care le-am adunat și păstrat
cu o grijă mai mare
decât grija pentru mine însumi.
Dacă astăzi arheologii de suflete ar săpa
cu înțelegere și răbdare în mine
ar găsi desigur toate dovezile
din care să te reconstituie întreagă,
așa cum ai fost sau, poate,
așa cum eu te-am visat
pe când mă străbăteai
cu strigătele, șoaptele și dorințele tale.
Asta e!
Nimerisem între cuvinte tăcute.
Fiecare cuvânt prefera să-și poarte
înțelesul pe dinafară
în loc să-l vorbească.
Astfel se făcea o tăcere de lână
în care pasul meu se afunda vinovat de propriul mers. Căci și eu
eram înțelesul sumar
scos la vedere de numele meu;
și eu eram amintirea cuiva despre mine,
a unuia care și-a amintit ceva
în sacra-i neliniște, apoi a uitat,
de unde și șovăielnica-mi viață,
ca timpul mereu schimbător
între noapte și zi.
Pentru că… asta e!
Când ajungi între cuvinte tăcute,
scoți de la ele atât
cât vor să-ți arate.
Calea
Durere grea, fără trup, fără nume.
Durere totem cu care hrănim
eterna noastră vinovăție,
de aceea o adulăm și ne legăm de ea
toate speranțele.
Vinovați dinainte de-a fi
ne naștem ca să obținem ceva
din marea iertare
Iar calea de urmat –
atotcuprinzătoarea și glorioasa cale –
durerea.
Poeme din volumul „Fluturi de lampă” de Ion Noja, apărut la Editurile Școala Ardeleană și Caiete Silvane, în 2016.
