„…în dosul bucuriilor celor mai aprige stă la pândă aceeași grijă crâncenă…”

Un semn de întrebare pus, la o lectură anterioară, în dreptul acestei replici a unui personaj sadovenian „ne-a obligat” la o recitire lămuritoare a întregului capitol „Avem hodina vântului și tihna apelor” din ultima parte a romanului Frații Jderi.

Cu câteva săptămâni înainte de lupta de la Vaslui (1475), Ștefan-Vodă așteaptă o solie a papei și a venețienilor. Ajunși din Ardeal, prin vama Oituzului, solii sunt întâmpinați de postelnicul Ștefan Meșter. Acesta, arătându-se „următor poruncii domnești” („Postelnicul are a fi limba noastră în fața acelor soli, căci italienii nu știu moldovenește”), le va fi călăuză prin Țara Moldovei. Părintele Geronimo della Rovere, în drumul de la Roman la Suceava, începu a fi cu luare-aminte la priveliștile ce se desfășurau în juru-i („în fund erau păduri; în alt fund codri; mai în fund un munte mare cu pisc de omăt trandafiriu”). La remarca părintelui: „E frumoasă țara asta; nu înțeleg de ce–mi apare așa de tristă”, postelnicul Ștefan Meșter îi dă o explicație dezvoltând ideile din enunțul: „E frumoasă, căci e lucrarea mâinilor lui Dumnezeu; însă oamenii care o locuiesc n-au avut când așeza pe ea semnele bucuriei”. În drumul spre Suceava, solii sunt martorii unei alt fel de „priveliști”, un moment de veselie a localnicilor: „Cuviosul părinte a văzut deodată o turmă mare de oi poposită în vale, cu tot tarhatul coborât de pe asini. Ieșise hora în marginea satului, ca să fie păstorilor petrecere. Bacii cei bătrâni cu saricile mițoase până la pământ, stăteau rezemați în bâte privind tineretul… Avântul cu care jucau împreună cu feciorii satului danțul voinicesc, la sunetul cimpoaielor, avea ceva înaripat și sălbatic în același timp. Țara părea dintr-odată veselă și fericită Părintelui Geronimo”. Consecvent celor spuse mai înainte, postelnicul adaugă: „Adevărat este că hora nu îmbătrânește și nu se întristează niciodată; dar în dosul bucuriilor celor mai aprige stă la pândă aceeași grijă crâncenă de care vorbește un poet vechi”.

Fiindcă postelnicul studiase la Veneția, ne-am îndreptat căutările spre literatura latină pentru a afla la ce „poet vechi” face trimitere. În prima odă (intitulată „Viața fericită”) a Cărții a treia, Horațius face elogiul cumpătării vieții materiale dezaprobând acumularea de bogății, apreciindu-l pe „cel care cere cât i-e de-ajuns”; doar acesta nu e îngrijorat. În schimb, cel care sădește „mai mult decât un altul arbori”, cel care vrea onoruri, cel care înalță palate la malul mării nu-și va găsi liniștea, căci: „Timor et Minae/ scandunt eodem quo dominus neque/ decedit aerata triremi et/ post equitem sedet atra Cura”. În volumul I din Horațius, Opera Omnia (apărut la Editura Univers, în 1980) este selectată traducerea lui Const. I. Niculescu: „Teama și – Amenințările/ se țin de el oriunde, căci urcă-n năvi/ de-aramă Grija-ntunecată,/ iar călărețul în șa o duce”. Să amintim, în treacăt, că, și în acest caz, prozatorul face dovada adecvării faptelor de limbă la statutul social și cultural al personajului, postelnicul având calitățile lungului șir de călăuze din creația sadoveniană: limbaj ceremonios ce nu exclude vorbele aluzive, zâmbetul îngăduitor și prețuirea… tăcerii.

Traducerile și adaptarea unor scrieri din alte literaturi, citatele din marii cugetători strecurate în propriile creații, aluziile la reușitele expresive ale înaintașilor, materialul documentar adunat în vederea realizării romanelor istorice, elogiul permanent al cărții și cărturarului îndreptățesc afirmațiile cercetătorilor (Alexandru Paleologu, Nicolae Manolescu, Constantin Ciopraga, Lucian Raicu și, mai recent, Cassian Maria Spiridon), potrivit cărora, Mihail Sadoveanu este „un scriitor livresc”.