Articole

În căutarea lui Mircea Eliade

Apărut inițial în 1935 și retipărit abia în 1991, volumul Șantier reprezintă un text de referință pentru circumscrierea crezului artistic al lui Mircea Eliade. Pe de o parte, cartea are o importantă valoare documentară, alcătuind un fragment din jurnalul intim al autorului ținut în perioada șederii sale în India (1928-1931). Pe de altă parte, lucrarea are și o importantă valoare literară, prin impunerea conceptului de roman indirect și prin teoretizarea noțiunii de autenticitate. De altfel, subtitlul cărții este sugestiv, iar cuvântul înainte alcătuiește o veritabilă poetică a unui insolit roman experimental, situat la antipodul relatării de tip balzacian.

Luând această carte drept pretext, în 2010, Cornel Ungureanu a publicat o replică la jurnalul indian al autorului Nopții de Sânziene. Este vorba de Șantier 2. Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade. În fruntea cărții se găsesc două citate elocvente. Primul este preluat din Balada întrebării lui Parsifal de Ștefan Aug. Doinaș. Poemul abordează tema Graalului și a întrebării juste, probleme dezbătute de Mircea Eliade în eseul Un amănunt din Parsifal din volumul Insula lui Euthanasius, dar și în romanul Noaptea de Sânziene. Cel de-al doilea motto este împrumutat din celebra operă Lohengrin a lui Wagner.

În prefața cărții, Cornel Ungureanu reconstituie istoria unui proiect început încă în 1968, dar abandonat din cauza faptului că Mircea Eliade era un scriitor interzis în România totalitară. Interesul criticului literar a fost trezit de George Suru, poet și colecționar de manuscrise rare, care îl anunță că „undeva, în Banat, ar putea exista corespondența lui Kőrösi Csoma Sándor, un indianist celebru, cu Giovanni Szucs”. Aceasta este comoara, Graalul în căutarea căruia pornește acest Parsifal modern la castelul mitic din Zăgujeni. Înfloritor odinioară, fostul palat al contelui Juhász s-a degradat în timpul comunismului și își aștepta eroul salvator, în măsură să pună „întrebarea justă”. Mântuirea vine din partea istoricului literar, al cărui demers reușește să salveze de uitare un timp cu rezonanțe mitice. Arhiva lui Giovanni Szucs sau cea a lui Kőrösi Csoma Sándor este importantă deoarece se presupune că aici ar trebui să fie și corespondența contelui cu o serie de personalități precum Mircea Eliade, René Guénon sau Ananda Coomaraswamy. Din păcate, pretinsa comoară rămâne inaccesibilă, așa că – pentru un timp – proiectul este abandonat. Dacă Șantierul lui Mircea Eliade „era un jurnal din anii pe care i-a petrecut în India”, India criticului timișorean „este personalitatea lui Mircea Eliade. Sau opera lui, așa cum reușește să o descopere un critic (istoric literar), încă tânăr în 1968, tocat de interdicții în 1980”. Se pare că o versiune a cărții a fost predată editurii Cartea Românească încă în 1984. Din păcate, momentul favorabil trece, iar Eliade pierde simpatia înalților politruci, devenind un scriitor interzis. Drept consecință, cartea a fost scoasă din planul editorial.

În data de 7 aprilie 2007, Cornel Ungureanu recunoaște că Șantierul său din 1984 și din 1988 „ar fi trebuit să se ocupe de volumele, articolele, interviurile lui Eliade care n-ar fi putut să treacă de cenzură în anii comunismului”. În ciuda muncii îndelungate depuse la Biblioteca Academiei, după 1989, însemnările sale i s-au părut inutile. Cu toate acestea, le-a reluat la 7 aprilie 2007, fără să le așeze într-o anumită ordine. De altfel, ceea ce derutează în cartea lui Cornel Ungureanu este tocmai structura cărții. Ascultând de capriciile memoriei proustiene, autorul nu ține cont de cronologie, sărind de la un eveniment la altul. Numeroasele digresiuni nu deranjează pentru că, pe de o parte, sunt foarte interesante, pe de altă parte, ele au de-a face (mai mult sau mai puțin) cu personalitatea complexă a lui Mircea Eliade. Cornel Ungureanu se dovedește un foarte bun povestitor, dublat de un remarcabil istoric literar, care știe să readucă în actualitate o serie de informații foarte puțin cunoscute. De altfel, după modelul instituit de marele maestru spiritual, confesiunea criticului oscilează mereu între sacru și profan, între un trecut mitic și un prezent degradat, o vârstă a fierului. În locul unei exegeze riguroase a operei lui Mircea Eliade, Cornel Ungureanu ne propune o călătorie subiectivă în timp. Ca și în cazul marelui predecesor, însemnările sale iau forma unor note de jurnal. Prima însemnare este făcută la 31 ianuarie 1968, iar ultima este datată 2008. Cele două repere temporale vorbesc de patru decenii de căutări minuțioase, de o aventură spirituală semnificativă. Între timp, lumea s-a schimbat enorm. Șantier 2 este o carte neobișnuită, o sinteză ingenioasă între jurnalul intim și eseu.

În data de 1 februarie 1978, diaristul notează că, întrebat de ce își intitulează cartea Șantier 2, acesta răspunde că nu vrea să continue lucrarea lui Mircea Eliade, nici să intre în competiție cu acesta. Este vorba doar „de o carte care ar vrea să evoce o experiență… intelectuală”. Cu alte cuvinte, vrea să povestească maniera în care „un autor din România, născut în 1943, încearcă să descopere un scriitor, o operă, o devenire în lumea scrisului. Încearcă să recupereze cărți, documente, biblioteci pe care fractura de la 1948 le-a așezat sub semnul întrebării”. Cu alte cuvinte, este vorba de un efort recuperator, greu de înțeles în afara interdicțiilor.

Beneficiind de o structură aleatorie, Șantier 2. Un itinerar în căutarea lui Mircea Eliade este o carte fascinantă, o veritabilă probă a labirintului pentru orice cititor, în care se îmbină în mod insolit autoficțiunea, critica literară și gazetăria.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.