Articole

„Îmi ceri să-ți scriu…”

Între anul 1980, când Ioan Moldovan debuta cu Viața fără nume și volumul cu un titlu parafrastic, având și o ușoară înclinare absurdă, Viața fără lume, Editura Junimea, Iași, 2020, s-au scurs opt luștri de poezie. Măsurăm timpul în poezie, pentru că nici ea, Poezia, și nici autorul în discuție n-au stat pe loc. Substanța ideatică a noii cărți e chiar viața, așa cum, de altfel, o arată și titlul, dar o viață privită într-o oglindă care, abia spartă, se prelinge pe lângă perete în cioburi și, deodată cu ea, curge și imaginea reflectată. Ne vine această senzație de la un poem de pe la începuturi, greu de gânduri, mai întâi cam răzlețe, cum era și Zamfira lui Coșbuc, la nunta ei, apoi încărcându-se de melancolie, de angoase, pe măsură ce se adună și se încatenează în fraze poetice tot mai aluzive: „Scriu rânduri, beau vin, sunt viu/ Scriu alte rânduri, mai beau, sunt viu/ și-atunci acum de ce încă mai scriu?// Din coastele mele izvorăsc doar nepoate/ grăbite să iasă înainte de șapte/ să uite de slujbă, sătule de lapte/ Zic și eu lapte/ și șterg – că se poate// Viață de rând, viețuire de rânduri/ mi-e dor să mai cad o dată pe gânduri/ cum cade lumina de vară pe scânduri// și alte tâmpenii, prostii, prostioare/ că nu mai e mult, frățioare/ și-o să răsară un soare – // Soarele tău!// Cu totul alt soare…” (Prostioare).

Vorbirea în doi peri, sporind accentele oralității, e adesea despre evenimente biografice, care implică tot mai mulți membri ai familiei, dispăruți, și lărgește astfel o stare de comuniune,profilată încă din titlul Acasă al poemului liminar. Dar și din textul propriu-zis: „Mi-aș dori doar atât: pe fumul vălurit deocheat/ Să pot, ca pe o ultimă filă, cu cenușa-mi să scriu/ Că, de fapt, am ajuns, că sunt acasă, că-s viu”. Un număr tot mai mare de poeme, de la volum la volum, se intitulează Dragă, fapt în măsură să atragă atenția măcar prin prozaismul apelativului, oricărui cititor. Parcurgând mai multe astfel de poeme, noi credem că titlul este un vocativ epistolar, mai didactic spus, o formulă de adresare. Avem în vedere, desigur, și natura mesajelor centrate întotdeauna pe stări ale emițătorului liric. Ele pot fi impresii dintr-o călătorie, unde epistolierul se lasă furat de detalii care oricărui alt vilegiaturist i-ar scăpa: „Sunt iar în Luncă/ E răcoare spre frig/ Pun lemne peste lemne și lemne după lemne/ și e cald” sau: „Avem în față un lan de trifoi cu trei foi nu cu patru/ Izvorul Minunilor curge îmbelșugat”. Câteodată, banalitatea constatării e dezarmantă prin realismul ei crud: „Sunt aici la vecini într-o ogradă obscură/ înconjurat de câini care latră bezmetic/ și nu mai tac din gură”, sau: „sunt sănătos, tocmai îmi văd chipul în termopanul de la bucătărie”.

O altă serie de Dragă cuprinde meditații și întrebări retorice despre bătrânețe: „Am ajuns, m-am îmbăiat la râu am vorbit îndestul singur, acum beau/ vinul/ Aici bătrânețea nu e subiect, nici predicat, nici măcar/ parte secundară de propoziție/ Ce-o fi oare?”, sau îngrijorări privind starea de sănătate: „Nu mai există clondir/ Nu mai aud nici măcar cuvântul clondir/ Ce mi-a venit acum să le pomenesc/ să mă mir/ de tot ce m-am lăsat”. Desigur, autoironia, în ambele solilocvii, intră în compoziția unor pete de culoare aruncate nervos pe pânză. Coordonatele universului poetic n-ar fi complete fără observația că această comunicare epistolară se adresează și unor figuri defuncte: „Știu că ești mort, că ești fratele meu, că ai fost”. La Ioan Moldovan, evocarea fratelui mort stă mereu sub semnul, și livresc și ludic, al eminescienei poeme Copii eram noi amândoi… Un astfel de Dragă e străbătut de sus până jos de ecoul și suplicațiile unei litanii: „Știu că ești mort/ Știu că ești fratele meu/ Că ai fost// Ziua de azi voi începe s-o port,/ Alexandre, ca pe amintirea/ cea mai fără de rost//  Că te clatini/ că ești flămând/ că tot trupul tău ținându-l în brațe/ mă face să plâng/ e zadarnic a repeta// Stai liniștit, voi adormi aici/ în zăpadă/ și tot ce-a fost dat odată să ardă/ va arde// Să-mi rămână pe gene/ cenușa cenușa cenușa/ din nici o carte// Și amintirea ta/ și amintirea/ Ta”. Într-un loc, receptorul de epistole pare a fi o femeie, dinspre care adie o boare moralizatoare: „Spășit, spre ora cinei a dimineții mă-ntorc la tine – mă mai primești?” Această specie „sui-generis” dă cărții și o dimensiune de literatură a autenticității.

În opera unui poet se instalează, în timp, aspecte ale limbii care nu mai au doar o valoare afectivă, ci dobândesc și una de expresivitate estetică. Ele se pot întinde pe toată sfera limbajului, de la realități fonetice, la structuri sintactice. D. Caracostea le numește esteme. Cel mai cunoscut estem din poezia lui Ioan Moldovan era, până mai ieri, mainimicul. Acum apare și o siluetă simbolică, Dânsa,care se plimbă prin toată cartea, se oprește din loc în loc, lasă un nod pe firul câte unui poem, iar când ajungem în dreptul lui ne dăm seama că ține laolaltă o întreagă rețea de sensuri. O cunoaștem, în Surpări și neglijențe, într-un cortegiu de doamne, pe timpul unui jumătate gest ecleziastic și jumătate oracular: „Estimp femei vii umblă prin ploi calde și între ele/ numai una, Dânsa, prefiră printre degete niște mărgele/ și-o văd: ca mâine, se va opri la una/ privind visătoare spre stele”. O întâlnim apoi făcând gesturi și mai persuasive și, în complicitate cu fratele dispărut, amestecată într-o bufonerie tragică: „Dânsa mă cuprinde tandru în brațe/ Căci iarăși e ziua Dânsei: mă scutură cu machina Dânsei/ de toată bogata ninsoare de noapte/ pe care tot Dânsa a poruncit-o// Abia mai apoi mă sună frate-meu/ că l-am uitat în târg și plânge și nu mai știu/ cine-i nătâng de nătâng// Nu mai știu. Mă eclipsez – o, nămol, nămol/ un flux fonic în loc de sens/ sub privirea cea mai blândă a Dânsei” (Taedium vitae). Se întețește exercițiul îmbrățișărilor sufocante, nu numai de către Dânsa, căci pe parcursul cărții își întregește cohorta cu „vecinul generic”, cu Doamna Principală, ba și cu alți crainici și heralzi. Odată, pe când Dânsa încă nu era decisă, aflat într-un tren, poetul e cel care face primul pas, cel dintâi gest îmbietor. Și nu e întâmplător că evenimentul se petrece într-o călătorie, că la capătul drumului va urma o ceremonie. Și nici decorul voiajului, starea vremii, semnele de pe trupul călătorului, animalul cu profunde implicații alegorice și teatrale în culturile arhaice: „În drum spre Bistrița în tren dincolo de Beclean/ nu mi se întâmplă nimic -/ dovadă că-s moldovan, nu Mureșan/ Doar plouă moale și cald/ Dacă mă uit bine afară, văd o capră bălțată/ culcată în iarbă, fericită de ploaie/ Mi-ar plăcea să am o capră numai a mea/ dar deodată realizez ce gaură am în cap/ Cam de trei milimetri/ Poate de la accident/ Râd, nu zic nimic, încălzesc telefonul/ O sun pe Dânsa/ Ce ușor trece timpul (Spre festival).

Și sub raport compozițional, Viața fără lume e de o mare diversitate. Alături de invocatele „epistole”, numite astfel după formula de adresare, în număr de 13, volumul mai cuprinde cam tot pe atâtea sonete, câteva poeme în proză și două pagini de poeme La trei rânduri, care trimit la structurile haijine. Dacă toate aceste forme poetice sunt construite după niște reguli stricte ale jocului, un triptic cu titlul generic Escale atinge o culme a ludicului ca exercițiu poetic. Cuvintele devin actori, poartă câte o splendidă mască și joacă un teatru cu intarsii absurde. Ele, odată intrate în text, nu mai sunt aceleași ca la-nceput: „Porcul nevârstnic ducând în bot/ încărcătorul de mitralieră/ sfios se-ntoarce-n coteț// Un coteț improvizat, desigur,/ de vântul coreean de nord/ anunțat doar de semne celeste// Avioane puse la punct – pe deasupra/ o minunată pădure de mesteceni// E slujba mea să sun din corn/ spre vechile vehicule// Zi-mi tu că nu// Eu o să zic că ai fost/ la Cina cea de Taină” (Escale II). Într-o Scurtă proză, dar și în celelalte poeme în proză, te izbește un miros de farsă tragică, cam ca în apropierea „textelor de neființă” ale lui Samuel Beckett: „Niște tineri întreprinzători au sosit în orașul nostru./ … / Noii sosiți ne îmbie cu o instalație care conține câteva cuști cu pereți de sticlă aurie …” Aceștia, sub privirile îngrijorate ale localnicilor, vor da o reprezentație de circ în cadrul căreia un mânz cade în hău. Câinii se neliniștesc, o ploaie tăcută se metamorfozează în furtună, în timp ce gospodarii se îndreaptă spre crâșme. Dispoziția sufletească, concentrată pe elementul biografic, mai capătă uneori și nuanțe de umor negru. O artă poetică mascată e Ca la Posada, pledând cauza unei poezii cu aer plebeu, în spiritul celor mai noi promoții lirice. Scenariul, în care vârstele se amestecă, e cel al unei zile petrecute într-o tabără de creație din anii juvenili ai poetului. În După colț în trecutul imediat ironia e bine dreasă cu o aparență de fâstâceală, în timp ce eul poetizant emite, parcă, stingherit de ceva: „Azi-dimineață doamna vecină de jos m-a întrebat/ cum stăm cu marii gândaci negri/ Stăm bine, stăm cu grijă: există! pe unul l-am omorât/ celălalt s-a făcut alb și mic// Ca viața mea – slabă, subțirică, abstruză/ urmașă pe linie directă a gâzei de pe foaie/ pe care am strivit-o cu lene și nedumerire/ de-am rămas de tot nesigur pe conjugări”.

Finalurile unora dintre sonete sunt pastișe ale stilului aforistic: „Decât să stai în statul de rahat/ ăsta de-aici, de-acum, nebun,/ mai bine dormi forever dinadins”. (La noi așa figurați). Îndemnul la somn și la uitare de sine vine de la scârba de realitate. De fapt, somnul, visul e și materia în care se fac gesturi, mișcări, se trăiesc ori se rememorează momente esențiale în ultimele poeme din volum. De pe simboluri cade coaja, rămân simple semne ale sfârșitului: „fiecare gest ori mișcare/ e amintirea unei uitări/ tot ce fac repede sar/ și se scufundă sub mări// oricâtă cafea cu zahăr cu sare/ aș bea și oricât/ de harnic la ascultare/ dansul îmi iese urât/ mai bine întins să adorm/ să visez Gestul Enorm/ prin care să mântui// repetarea meree de mim/ chiar somnul pe care-l dormim/ legănându-ne în pământu-i” (Fiecare gest ori mișcare). Mai mult decât în toate celelalte, care o precedă, în această nouă carte de poeme, Ioan Moldovan este un poet care vede cu voluptate „deliciile pieirii”, cele invocate de Cioran.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *