Timp din anotimp este recentul volum scris de Voichița Lung și apărut la Editura Caiete Silvane, Colecția Poesis, 2024. Cartea este structurată în cinci secțiuni, toate glisând în jurul aceleași teme, timpul resimțit ca o necontenită curgere, ca erodare a ființei, ca îndepărtare tristă de spațiul primordial: Timp din anotimp, Insomnii colorate, Amăgind timpul (jurnal pandemic), Mărgele de rouă, Treptele amurgului. În Confesiunea care precedă secțiunile, aflăm concepția autoarei despre poezie, ce se alcătuiește ca o adevărată profesiune de credință. Poezia este divinul manifestat din ființă, este o rugăciune rostită cu patosul unui homo religiosus ce caută sensuri și semnificații: „Poezia e ca o rugăciune spusă în gând, vocea devine sfioasă în liniștea catedralei. (…) poezia șlefuiește sub lupă arabescuri de emoții, zămislește în mod miraculos picături de rouă sufletească”. Ceea ce definește structura lirică a Voichiței Lung este tocmai sensibilitatea verbului, delicatețea imaginarului poetic pe care îl creează, secondate de o fragilitate interioară care transpare din întregul op. Poeta reușește să își transcrie nedisimulat stările, se bucură de fiecare etapă a existenței și o savurează cu voluptate și cu pofta cu care se degustă fructele din toamnele târzii: „Bună ziua, vrăjită lumină! / Aerul devine dulce-amărui, / Invazie de crini în grădină, / Adieri de miere și rozmarin, / Întru belșug cupa se-nchină. / Bună ziua, vrăjită lumină!”; „Cer senin de septembrie – / Cu privirea pierdută în zare / Brațele-aripi zvâcnesc înspre larg / Într-o ultimă îmbrățișare”. Versurile autoarei se pliază cu ușurință atât pe structura poemului clasic, cât și pe cel modern, tonul ales fiind unul nostalgic, discret elegiac. Temele recurente sunt condiția ființei, creația și trecerea inexorabilă a timpului, iar copacul devine motivul central ce asigură legătura dintre teluric și celest, ca o nevoie evidentă a ființei de transcendere a limitatului: „Uite copacul frumos pe care-l iubesc! // A prins viață mlădița în primăvară, / A țâșnit frumusețea în zile de vară, / (…) / Mândru copacul pe care l-am iubit! // Totul în jur s-a schimbat într-o clipă. / Stingher cerul rămas peste-atâta risipă / (…) / În amintiri copacul se topește ușor…”.
Volumul de versuri al Voichiței Lung este asemenea unei galerii poetice alcătuită din pânze și nostalgii. Timpul, singurătatea, ființa ca limită, tristețea, regretul sunt tonurile care compun tabloul liric. Poezia are în viziunea poetei un rol taumaturgic, homeopat, este salvare, eliberare de timp și de melancolii. Tomul este construit într-o notă metaforică, limbajul emană emoție și distincție poetică, pensulațiile sunt sobre, dar și picturale, încât întregul pare un tablou de Monet. Poemele dezvăluie o personalitate discretă, un talent ce a mocnit și a exhibat în cuvânt, remarcându-se deopotrivă o disponibilitate și deschidere spre cultura clasică: „Însingurat, / Presari sămânța cuvântului / În brazda versului. / Curând răsare vlăstarul / Plăpând în adiere de cânt, / Mlădițe despletesc în aer / Foșnet abia auzit. / De bucurie, / Poemul zâmbește / Ca un cireș abia înflorit. // (…) // Înseninat, / Poemul pleacă în lume, / Luând cu sine / Merinde de drum lung / Pâinea și vinul – / Sămânța veșniciei. / Găsi-va oare cărări bătătorite / Sau căi neumblate / Spre sufletul înfometat-însetat, / Iubite cetitorule!?”; „În catedrală tăcerea domnește / Se cern prin vitralii / Raze de lună / Picură stalactite din cupola raiului / Orga trezită din somn murmură / Catapeteasma se umple / De pâlpâire serafică / Vibrează lumina / Ca în tablourile impresioniștilor”.
Cartea cuprinde poeme-timp, un timp-cascadă ce aduce în prim-plan trăirile dintr-un moment trecut, timpul fiind resimțit ca o cădere, o curgere heraclitiană, decadență. Voichița Lung este deopotrivă negustorul de cuvinte, dar și Negustorul de stele care caută și se caută necontenit în spatele unor poeme dantelate, lucrate în filigran, poezia autoarei este ca o catifea delicată, brodată când cu amintiri, când cu frământări viscerale abordate în variate tipuri de versificație: „În van negustorul de stele de mare / Înșiruie comorile în galantar: / Scoici sidefii, corali, șiraguri de perle – / Nisipul clepsidrei e singurul dar”; „Mi-e dor! Mi-e foarte dor… / (…) / Au înghețat în rame toate amintirile, / Poteci de zile ne despart, / E toamnă și-i mult prea târziu…”.
Stilul poetei se rafinează odată cu cel de-al doilea volum, dar se și simplifică pe alocuri. Întoarcerea spre „treptele amurgului” declanșează melancolii care domină viziunea timpului prezent. Poeta se hrănește din imaginile trecutului ce se succed într-un creuzet al emoțiilor imortalizat în poemul-amintire: „Nu, n-am uitat nimic, / Deși totul se șterge în ceața depărtării, / Iar drumurile devin lungi cărări / Când zilele poartă cămașa plecării. // (…) // Câte nopți fără somn, cu stele și lună, / Ce dorință nebună / Să rog vremea-n loc să se-oprească / Și puiul micuț încă să nu crească!… // (…) // Cât s-o fi străduit / Nana cea creață și isteață, / Cu litere de tipar, cu stângăcie, / Să scrie pe un petic de hârtie / Un bilețel cu ieroglife albăstrii: // NUIO AM CÎOS BOCANUL CĂ TATI”.
În Mărgele de rouă, Voichița Lung experimentează o formulă esențializată, mai aproape de stilul nipon, reducând frazarea amplă, folosește contragerea în expresii scurte, rezumative. Imaginile create sunt de o sensibilitate ce transpare din fiecare verb, iar elementele decorului accentuează melancolia: „Rafale de ploaie / Îmi bat în geam / Ramul abia înflorit / Zbuciumat / De plâns”; „Ploaie de stele / Artificii astrale / În miez de noapte” / Niciun suspin nu curmă / Tăcerea Cosmosului”.
În secțiunea Amăgind timpul, autoarea scrie câteva poeme pandemice, constituite sub forma unui jurnal pandemic. Temele recurente sunt timpul care se scurge necruțător între limitele odăii-carceră sau dincolo de perdeaua ce separă lumea exterioară aflată în stagnare de interioritatea tristă, fragmentată și frământată a ființei și tăcerea surprinsă într-o disipare concentrică menită a cuprinde întreg universul: „Tăcerea mușcă din mine / Ca dintr-un fruct zemos: / Jumătatea rumenă – încălzită de Soare, / Jumătatea crudă – înghețată de Lună. / (…) / O, ce livadă înaripată, șoptitoare, / De culori și de sunete va răsări, / După ce nimic din ce este / Nu va mai fi!”; „Ah! Cerul nesfârșit de septembre – / Fereastră de mansardă către infinit!”.
Timp din anotimp este o carte dichisită, stilizată, cochetă, un volum ce emană distincție și o eleganță seducătoare. Autoportret liric, confesiune, joc, răsfăț, note grave, solemne, dar și ludice, toate compun personalitatea poetică a Voichiței Lung sub curgerea timpului anotimp.
+ There are no comments
Add yours