Joi, 18 septembrie 2025, membrii „Cenaclului Silvania” s-au reunit la o primă ședință, care deschide seria întâlnirilor de toamnă sub semnul cuvântului. Carmen Ardelean, membru al cenaclului, al Asociației Scriitorilor din Județul Sălaj și al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj-Napoca, a lecturat fragmente care anticipează viitorul său roman. Formula narativă este inedită, autoarea alege să gliseze între pactul autobiografic și pactul romanesc, iar ceea ce rezultă este o proză pigmentată cu elemente care-i alcătuiesc universul familiar, profesia de dascăl, statutul de soție și mamă deopotrivă, dar și elemente menite a evidenția decorul romanesc, foarte coerent alcătuit. Carmen Ardelean se dovedește un arhitect desăvârșit, atent la detaliile care compun scenariul narativ. Autoarea, asemenea lui Marcel Proust sau Camil Petrescu, proiectează mai întâi scheletul romanului, face o împărțire riguroasă pe paliere și spre sfârșit se ocupă de detalii; este ceea ce în teorie literară se numește tehnica „arhitectului”. Prin tehnica „acroniei” se înlocuiește cronologia firească și se apelează la elemente aparținând literaturii de graniță, și anume fragmente autobiografice. În intervalele de pauză, Carmen Ardelean proiectează întregul discurs pe o peliculă cinematografică, unde adaugă elemente de portret, detalii descriptive, nume, situații, gesturi care îi vor folosi la finisarea universului ficțional pe care îl construiește. Autoarea însăși menționează că a văzut sincronicități în evenimente, iar romanul este dospit mai bine de un deceniu.
Ion Pițoiu-Dragomir consideră fragmentul lecturat ca fiind fascinant, însă tensionat, întunecat de neliniști. Este un roman-mozaic, construit din planuri care se intersectează și remarcă ușurința cu care se trece de la un plan la altul. Minuțiozitatea este călinesciană, atmosfera creată este molcomă, iar temperatura litanică, menționează prozatorul. Ion Pițoiu-Dragomir apreciază lumea obiectuală, care pare încremenită, dar căreia autoarea îi dă viață, făcând din obiecte adevărați actanți.
Daniel Săuca accentuează dimensiunea autobiografică, egalitatea dintre narator și personaj, părțile introspective care sunt încercări de exorcizare a existenței diurne. Paginile sunt frământări de cuvinte, de stări și de sentimente care iau forma unui discurs bine închegat.
Caracterul pictural, cinetic al scriiturii este remarcat de Ileana Petrean-Păușan, care menționează că jocul de planuri ar putea ieși mai bine în evidență în pasaje mai ample.
Voichița Lung remarcă o complexitate a situațiilor de viață, condiția umană ce este redată la vârste diferite, de asemenea psihologia personajelor, autoarea dovedindu-și talentul în felul în care jonglează cu traumele vieții, transfigurându-le artistic. Ancuța Mărieș distinge între două modalități de a scrie un roman: autorii care aleg să-l scrie ex abrupto și cei pentru care scrisul capătă accente terapeutice, homeopate, Carmen Ardelean îmbinându-le pe ambele. Ionuț Boia apreciază autenticitatea și inteligența cu care este scris romanul lui Carmen Ardelean, iar Anca Gaidoș îl consideră frumos, dar captivant de trist.
Marcel Lucaciu, președintele cenaclului, intuiește reminiscențele călinesciene prin detalii, prin cronotopul bine definit și situează scrierea în anticamera diaristică, având o doză de autenticitate datorată caracterului autobiografic și transpunerii narative pe luni, prima lună pe care autoarea alege să o citească fiind Octombrie. Se conturează, în forma actuală, un roman de analiză psihologică, în stilul Virginiei Woolf, scriitura fiind de o acribie remarcabilă. Prozatoarea știe să creeze atmosferă, momentele de agonie sunt bine scrise, iar meticulozitatea și atenția la detalii sunt apreciate de autorul poemelor către Isolda.
