Titlul celui mai recent volum de versuri al Marilenei Apostu, Cămașa pătată de somn, este o metaforă în jurul căreia se construiește discursul liric, poetul și poezia purtând o cămașă de gală la vârsta maturității artistice. Marilena Apostu scrie un poem despre sine, un autoportret liric al unui eu reflexiv și însingurat. Cartea se poate recepta ca o emoționantă călătorie în străfundurile ființei, în abisul interior dominat de frământări și neliniști: „nimic nu mă va convinge să râd”. Alteritatea, călătoria printr-o existență – limită, creația devin teme – epicentru ale prezentului op, care ia aspectul unui dialog cu sine, cu luptele interioare ale ființei solitare: „de-ai vorbi ce mi-ai spune? / cine te-a iubit și cine ți-a desprins / cuvântul din dezamăgire // sunt o ticăloasă și împletesc funii albe”. Se poate remarca la nivel compozițional o sobrietate a rostirii în care iubirea și moartea sunt abordate cu un soi de timiditate a comunicării, ele fiind mai degrabă sugerate, decât exprimate: „am iubit, dar ce folos! / tramvaiele / aleargă recitând «cum să mori ca un laș». // va veni ziua când oglinda va înțelege / pe cel ce se uită în ea. / de la un timp mă întreb dacă pot muri mâine”.

Marilena Apostu este un Pygmalion ce își sculptează din cuvinte propria suferință într-un poem-dialog cu transcendentul: „Doamne, de ce nu te arăți? / un cântec de leagăn l-aș repeta / până când fetele bătrâne te-ar purta în sân”.
Cartea este construită cu meșteșug, e munca unui orfevrier ce își stilizează în cele mai mici detalii scrisul. Însuși cuprinsul este alcătuit sub forma unui amplu poem de 85 de versuri, care, în esență, sunt titlurile poemelor: „Umbrela îmbătrânește și nu știe / Noaptea împodobește jarul / Mierea hrănește sângele / Zeii aduc mireasmă pentru secunde / În fiecare seară cârpesc viața / (…) / Al treilea umblet striga / Am văzut cifra opt cum năștea fluturi / Eram o păcătoasă cu sâni primitivi / Incapabilă să vând frigului porunci / La zero grade plantez flori / Doamne, ai împărțit raiul! / E posibil să lipsesc / Hai să mergem pe străzi să cântăm pe la ora șapte”.
Poeta regizează un caleidoscop imagistic cu accente avangardiste, o hibridizare ideatică menită a aglutina transcendentul și abisul, Zenitul, dar și Nadirul ființei. Poemele Marilenei Apostu sunt despre identitate și alteritate, despre devenire, iar întregul se prezintă sub forma unui joc stilizat de o poetă mai degrabă temperată, decât temperamentală. Versurile sunt solstițiale, realizate printr-o măiestrie decorativă: „klimt mi-a poruncit să te sărut pe stradă / îndoiala nu se schimbă la culoare / stă așezată într-un tablou”; „iarba se ascunde ca un solstițiu / soarele devine pământean pentru o zi, / mă voi juca într-un pod, / voi căuta cer pentru sfinți”; „va veni miezul nopții, / somnul / îmi va încălzi spatele până-n zori. // somnul / ne va învăța că suntem rădăcini / sărutate de pământ. // nu pot să mă despart de verde”.
Cămașa pătată de somn este un volum – combustie, un volum al căutării, al încercării de transcendere; nevoia de eliberare din fragilitatea devenirii însoțește fiecare poem. Poezia capătă sensuri taumaturgice, dar și eliberatoare: „Am spălat finalul poeziei / cu liniștea din somn. // cei care au trecut prin sete acum sunt fântâni”; „Carnea fluturelui strigă: sunt liber // aseară mi-am despletit grijile!”.
Marilena Apostu valorifică dimensiunea expresivă, reflectivă și senzitivă a limbajului. Expresivitatea dialecticii lirice este sporită printr-o intensificare a melosului poetic, melopeea, printr-o abundență vizuală, phanopeea și prin „dansul intelectului printre cuvinte”, logopeea: „simt aglomerația dimineții ca un colind”; „luna ascultă rugăciuni”; „clopotul pentru înecați e tras cu sete”; „Cel care va plânge va avea în dar / un înger grăbit să tragă clopotele”; „iarba are culori palide / pământul strânge slava / zorzoanele n-au contur / nici gândurile”; „trebuie să arăt frumos când vei veni! / scări pictate pregătesc vizuini vulpilor / plecate să țipe la răsărit”. Tonul este grav și surprinde o tristețe pe care autoarea îndrăznește să o comunice nedisimulat. Ființa retrăiește vârstele devenirii aflate sub semnul singurătății: „cineva mi-a blestemat / numărătoarea dusă până la sfârșit. / ca o încercare nedumerită, / sfârșitul m-a ascuns / într-un dialog născocit doar de mine. // voi fi o mână de sare”; „Într-o noapte am visat / că m-am vindecat de singurătate / alergam pe străzi”; „lumea fuge, vântul fuge. / toate stingerile / și tot ce e în jur aparțin rochiei / îmbrăcate cu singurătate”. Moartea, tăcerea, singurătatea, tristețea, noaptea sunt cuvinte în jurul cărora se țese discursul poetic, alcătuind un decor aproape kantian, un univers căzut în haos. Poemul realizează un echilibru între autenticitatea rostirii și naturalețea expresiei verbale: „Nimic nu e la fel / am desenat nopți, / uragane s-au strâns în port”; „Nimeni nu știe cât timp voi vedea / corbul pe întuneric // moartea e un repaus ce bate la ușă, / a trecut o lebădă prin oboseală / sângele curge în sunete bărbătești”.
Gândită sub forma perfecțiunii formale, Cămașa pătată de somn este o amplă metaforă care se distinge printr-o expresivitate stilizată, prin originalitatea rostirii, printr-o geografie interioară menită a exprima stările sufletești tensionate ce se exteriorizează într-o tonalitate expresionistă apropiată de Țipătul lui Munch, un strigăt cu rol terapeutic, și anume, cuvântul din poem.
+ There are no comments
Add yours