Florina Juncu este o poetă cu metodă, sensibilă, atentă la imaginarul pe care îl creează în redarea ideilor poetice și a atmosferei, simplificând detaliile prin realismul „soft” la care apelează. Viața de noapte a Matrioșkăi este a doua ediție a volumului apărut la Editura Limes, cu o prefață de George Vulturescu. Autoarea s-a născut la Drobeta-Turnu Severin, în 1977, și este absolventă a Facultății de Litere din cadrul Universității de Vest din Timișoara. Stările accentuate în creațiile sale sunt singurătatea, neliniștea, nostalgia, iar din perspectivă stilistică se disting mai multe școli și influențe, de la suprarealism la postmodernism. Cartea este compactă și redă metamorfoza subtilă a etapelor devenirii ființei într-un decor al unei interiorități frământate. Florina Juncu scrie o poetică metafizică și creează, prin versurile suprarealiste la nivelul imaginarului și postmoderne la nivelul inventivității lexicale, o atmosferă de solitudine din scenele urbane: „Stâncă alergând / cu privirea fixă / către un punct numit / cer ascuțit sub unghiuri / în cădere liberă”; „Oamenii au ieșit țipând / imitând revolta-rană / la ieșirea din mamă / au umplut iarba / cu capcane / pentru animale / pentru gânduri renegate / și pentru divinitate”. Imaginarul poetic glisează adesea spre alienare, spre însingurarea ființei. Singurătatea presupune un efort incredibil de renunțare la propriul eu și la ceilalți, pentru a reuși o identificare cu ființa: „voi merge la dezbotezat / să mă deznumesc / de mine”. Monotropia, punctul extrem al solitudinii, conduce spre reflexivitate și religiozitate: „Dumnezeu nu-i brutar / croitor sau tâmplar / este întrebare / mestecată încet / cu un pahar mare / de apă plată”. Lumea urbană, agitația cotidiană, dă uneori stării de singurătate tendința de ieșire, nu de intrare în sine, de nostalgie și rememorare: „Nu suntem în anul 2000 și ceva / după Hristos / este o gravă eroare // ne aflăm în realitate în al nu știu câtelea an / de când borcanul cu dulceață / a rămas început / de tata pe același raft / din cămara plină / cu lucruri care miros / a părinții mei / acolo va fi / când le voi spune / nepoților / e un obiect străvechi / pentru depozitarea / sufletelor”.
Volumul este construit contrastant, panoramând realul într-un limbaj casnic, pe de o parte, dar și legătura cu transcendentul, pe de alta: „Amestecând zarzavatul / pentru zacuscă / l-am pierdut pe Dumnezeu / printre gogoșari / am luat cuțitul și am mai tăiat / un ardei, un gând, un mântuitor / totul fierbe acum la foc ascuns / lângă oalele cu ciorbă / și cu tăcerea-rânjet / sufocându-mă”. Autoarea stăpânește tehnica poetică și alege să redea universul interior într-o manieră minimalistă, melancolică și, pe alocuri, impersonală. Ea este o Matrioșka în încercarea de a surprinde eurile profunde, este simbol al feminității, dar și al vocilor interioare: „Aveți răbdare / croșetez în mine / un copil / celulă cu celulă / se aștern în dantela de om / fremătândă inimă / visând ursitoare pândite / ursitoare mituite / de gândul meu croșetat”.
Unele poeme valorifică estetica urâtului, iar registrele variate au menirea de a disconforta în încercarea de a contura plictisul existențial și de a aduce în prim-plan „cenușa” lumii contemporane, „temperatura scăzută” a societății în care eul nu se mai regăsește: „Iată / cireșe / căpșuni / și un înger stând / lângă farfurie / să numere / câți sâmburi scuip / dar eu am dezertat / stau pe raft / între molii și naftalină / paravan”; „Iubiri maraton / atingeri studiate / incinerate la groapa de gunoi / a societății sportive / de consum Omnivor / se scurg soioase din margini de orașe / mânjind groapa comună / unde oasele lui arse / tresar și acum lângă oasele ei / (…) / dar n-avem timp / eliminăm trecutul / ca pe niște secreții cu puroi / respirăm iubire / după un program / măreț / publicitar / prin fiecare por fardat / pudrat”. Textul mizează pe un registru minor, este o poetică a notației, a sentimentelor care s-au estompat până la banal, a fragmentarului, a intertextualității, a unei expresii litotizate: „Aseară i-am văzut / ținându-se de mână / paznicul din lanul de secară / și micul prinț / plecau plecau plecau / fără să se uite în urmă”. Trăirea „pe pilot automat” generează sentimente apăsătoare, dar și un acut sentiment al zădărniciei, menite a mixa diferitele registre lexicale. Florina Juncu scrie un poem nonconformist, exersând, pe alocuri, jocul de cuvinte în aliterații voite, demitizând expresivitatea clasică: „Sătulă trăiește / femeia care știe / să facă ciorbă și sarailie / intrând în biserica vegetală / Dumnezeu / privește flămând / se uită de-aproape / respirând / lângă urechea ei / se-nghesuie apoi / în același autobuz”; „Inima mea / Brută brutal bruiată”.
Multe dintre poemele prezentului op sunt adevărate profesiuni de credință și surprind menirea poetului sau a poeziei. Lirismul nu este unul regizat, dimpotrivă, substanța lirică se dezvăluie treptat, pe măsură ce lectorul mai desface câte o Matrioșkă, mai înlătură câte o coajă, pentru ca apoi să descopere substanța inedită și ingenioasă a imaginarului poetic: „Poemele mele / nu se mai scriu / pline de emfază / pe hârtie / poemele mele devin / tot mai concrete / uneori răsar din senin / și rămân agățate / în tic-tac-ul ceasului / de pe perete”; „nenăscutele / matrioșka mică / matrioșka mai mică / matrioșka și mai mică / și tot așa / au început singure / să se plămădească / din pământul / proprietate personală / al lui Adam”.
Florina Juncu exersează un poem al stărilor camuflate, în spatele logosului disimulându-și singurătatea urbană, care experimentează o altă transcendență menită a tulbura și a disloca ființa, ea scrie despre nostalgia universului paradisiac, despre tristețe, care se alcătuiesc din fragmente și deziluzii: „Crede-mă / moartea asta nu știe / decât să fie / autentică / (…) / vezi tu e vina noastră / nu știm să dezmurim”; „Mă întind la umbră / ca un păstor infirm / mioarele toate / m-au părăsit / (…) / îmi voi roade unghiile / cu țărână cu tot / și voi sta sub un pod / infirm și pe dos”.
Viziunea disecată asupra cotidianului revizuit și transfigurat pe care îl fixează în cuvânt este pactul pe care îl face Florina Juncu cu Viața de noapte a Matrioșkăi, devenit esența viziunii poeticii moderne. Lirismul său devine o metaforă a tăcerii, a vederii și a unei liniști aparente.
