Luminița Giurgiu surprinde cu un nou volum de versuri, Această tandrețe, apărut la Editura pentru Artă și Literatură, București, 2024. Este o poetă de o profunzime tulburătoare și cu o forță indestructibilă a logosului. Poemele sunt compacte, construite în jurul unor subiecte care se întrepătrund armonios, iubirea și poezia, ambele traducând o elevație spirituală. Deși, pe alocuri, se distinge ludicul cu note grave, poemul este unul al crizei, al combustiilor interioare, al trăirilor efervescente ambalate într-o haină stilistică de gală, particularitate care o distinge în peisajul liric contemporan în care poezia pare epurată de expresivitate. Experiența religioasă a ființei iese de sub incidența transcendentală și exersează o navigare ludică pe oceanul existenței pe care o vrea revelată: „îmi vine să râd cum mai sper / să-l prind pe Dumnezeu de-un picior / și să transcriu ce scrie / la el în talpă”; „chiar Dumnezeu stă-n primul rând cu mantia-i de îngeri / căzuți în patima / beției, sunt singurii / care știu să noteze fiece bob de sudoare / și să șteargă orice gest de lehamite / adevărul, se știe, le curge / prin vene”. Caracterul polifonic al cărții este dat de intertextualitate și trăire, remarcându-se dexteritatea poetică și febra emoțională. Poemul rezultat este o ars combinatoria dominată de autenticitate, o osmoză „visceralitate-text”. Pi, personajul din romanul „Viața lui Pi”, reușește să supraviețuiască alături de animale pe o barcă și să treacă peste conflictele ce au legătură cu diversitatea religioasă și autoarea experimentează existența prin tumultul trăirilor, iar tranzitivitatea de care vorbește Gheorghe Crăciun evidențiază modul în care trupul se scurge în text: „fumează lent poezia târându-și / colecția de infarcte și așa numite boli rare / mai știi cardiopatia aceea / tratată cu tril de mierlă, tremurul / spațiului dintre cuvinte, alba orbire a paginii / borgesiene și insomniile, fumul plimbat prin plămâni?”. Poemele Luminiței Giurgiu sunt un fel de palimpsest peste care se construiește o nouă ideologie lirică așezată pe un context cultural variat. Poemul se înscrie când cubismului suprarealist, când expresionismului, dar și dimensiunii baroce prin contrast, prin cinetică, prin detaliile exuberante sau culorile vibrante: „la umerii dumneavoastră se potrivește Bukovski, niciun / milimetru în plus / iar ție, obraznico, zâmbetul Ninei, cu guler înalt / timbre și pipe, nu ținem, domnule Pablo / (azi este joi, nu ne vom tutui) / dar pot croi valuri în formă de inimă-albastră / să vi le cos direct sub piele ca să simțiți / ce simt eu când mii de furnici / îmi cară foarfeci prin suflet / nu, nu te zdrobi, iubitule, las-o așa, deschisă”. Scrisul devine o modalitate de a ieși de sub incidența realului, este manifestare a lăuntricului: „«de la masa de lucru a poetului» / nu cad firimituri, nu cade nici poetul răpus / de privirea iubitei / fiecare poem e bine fixat / în tăblie // pentru ospățul secundei / tacticoasă ea se așază față / în față cu poetul // ce avem să ne spunem n-a fost încă ucis cu / scrisul de mâna stângă”.
Cartea ia pe alocuri tonalitatea unui musical romantic pentru ca finalul să fie ca în teatru, într-o notă tristă care definește prezentul: „în iubire te-am cunoscut și / cândva / ne vom despărți tot în iubire / lăsând tainei / sfârșeala întârzierii / ca pe o hartă / a nesupunerii noastre”; „desenăm cercuri / spui te iubesc și brutal pornește o undă / bucăți din mine arunc fără să rup nimic / tu – crâmpeiul întreg / se naște-o algebră savuroasă cu floarea ei / fără tulpină // leziuni are pe față și genunchi fracturați de moda lichidă / îmi face nerușinate semne înduioșate / hai, vino-ncoaʼ! ești a mea, nu / te împotrivi unsă / cu alifia cea aurie din poezie poți răbda frigul / meu cosmic, așa cum sunt / dimineața verde și putred seara / un imatur genial / recunoaște!”. Iubirea este căutare, este ca o glisare între senzualitate și revoltă, între acceptare și negare: „nu pot adormi în leagănul buzelor tale / iar dacă se-ntâmplă visez că nu dorm / sunt stropi dimineața în culcușul lor moale / de sânge loc nu mai e / pentru arici algebrici / flori funerare”. Raționalul este secondat de o dimensiune afectivă. Poemul este o explozie contrastantă de imagini, o mănușă delicată într-o armură de fier, e un joc alternativ între subiect și obiect: „acum tu îmi iei mâinile și te mângâi cu ele. / mătasea nu are voință doar drumul între / deșert și apă. // se-agită morții mici în clepsidre, / edenică inocență. // simt în papile explozii cu răniți fericiți / ce se târăsc în devălmășie. // încă o zi escaladează / casa în flăcări, aurie șopârlă”.
Luminița Giurgiu construiește un poem temperamental și senzual deopotrivă, decorativ și nonconformist. Autoarea ne oferă o călătorie în subterana ființei și în conformismul lumii reale: „dacă poți / închide ochii / la micile greșeli / de punctuație / pe care nisipul le lasă / pe nisip // (…) // întrebare cine ești sunt / argintar de otrăvuri / și antidotul nu mi-l destăinui / decât rareori / sub amenințare / cu viața”. Discursul îmbracă formele reflexivității, lucidității și expresivității lingvistice. Poeta devine un cartograf al stărilor, al realității, iar poemul este o experiență estetică în care Luminița Giurgiu ne conturează dimensiunea unei alte lumi, ce transcende oniric cotidianul: „am avut un vis l-am visat pe Seferis // vara asta mă cerne-n sita dorului de Ithaca / roasă de ochii vântului / jerpelită e harta întoarcerii // fuga mi-a tocit sângele până la gândul zero / de unde el mă privește cu o blândețe / aproape înfricoșătoare: / sigiliul îl port în mână / tu ești ceară fierbinte / știu că mă cauți / de pe vremea când încă nu căzuseși din lună”. Emoțiile sunt interpretate estetic de autoare și așa cum afirma Wilhelm Busch: „Ceea ce în viață ne supără, ne desfată în imaginație”. Avem de-a face astfel cu o „eliberare la modul ludic” sau cu o „estetică a jocului”: „să ne jucăm de-a baba-oarba, luigi, / în timp ce nu ne jucăm // nimic nu e de luat / prea în serios doar / tu îmi spuneai că «viața este o infinitate / de absurdități care, cu obrăznicie, / nu au nici măcar nevoia de a părea verosimile, / pentru că sunt adevărate»”. Experiența estetică facilitează îndepărtarea conștientă de rol, dar și o identificare ludică. Goethe afirma: „Iar dacă pe om suferința-l amuțește, / un zeu m-a făcut să dau glas acestei suferințe”, apăsarea interioară se află, din această perspectivă, într-o relație de interdependență cu dimensiunea cathartică: „nu pleci niciodată de lângă femeia / pe care-o iubești nu înainte de-a-ți pune în jurul / gâtului cordonul ombilical / moștenire / de la stră- străbunicile ei până în ziua / când te-a întâlnit și ai asistat / la nașterea / ta”.
Volumul Luminiței Giurgiu este un balans între desfătare senzuală și reflexivitate, între cotidianul asimilat poetic și autoreferențialitate, între dimensiunea ludică și o expresivitate rafinată.
