Creația înseamnă ardere, combustie interioară, simțire vitriolantă. Scrisul este sinonim cu eliberarea, cu elevația spirituală. Căutând veșnicia, cartea semnată de Angela Maxim, apărută la Editura Caiete Silvane, Zalău, 2025, debutează sub semnul zbuciumului și al nevoii de eliberare prin logos: „Puternic am ars, scriind am zburat / s-ajung lângă ceruri, aproape…”. Poemul Angelei Maxim își păstrează prospețimea rostirii, este purificare și valorifică motivele recurente în lirismul tradițional și romantic: dorul, lumina, singurătatea. Volumul este gândit compact, abordând aceeași tematică a efemerității ființei, având un caracter vizual și reflexiv. Autoarea se întoarce spre valoarea nealterată a logosului, spre frumusețea stilistică, spre metafora sensibilă și spre simplitatea construcției: „Eu niciodată n-am crezut / că voi ajunge un pumn de lut / ci am crezut și cred mereu / că mă va face Dumnezeu / un pârâiaș să curg încet / printr-o pădure de făget / cu flori și iarbă împrejur / cu păsări ciripind prin mur”.
Este fascinantă relația autoarei cu limbajul. Scrisul este pentru Angela Maxim calofilie, iar ideile sunt îmbrăcate stilistic. Cartea capătă note reflexive și este regizată cinetic, un scurtmetraj al existenței ființei: „Încă nu-s pregătită să zbor… / mi-e veșmântu-agățat de pământ / o aripă mi-e prinsă de nor / și picioarele plumburi îmi sunt! // Încă nu-s pregătită să fug… / mi-s potecile-ascunse-ntr-un zid / umbra-mi curge încet spre amurg / dar ferestrele nu mi se-nchid”. Ființa este față în față cu destinul implacabil, prinsă între limitele existenței, captivă în propriul destin: „Eu nu știam ce-nseamnă zborul / ori libertatea-n iz de vânt, / ci doar un mugurel de-aripă / crescuse-n firavu-mi veșmânt…”. Angela Maxim își descrie experiența poetică așa cum ea însăși o descifrează, o expresie în anticamera sincerității și a solitudinii: „Și, mă gândeam, când stric mormântul / ce-mi ține-nchisă poezia / să-mi izbucnesc din mine cântul / împrăștiindu-mi bucuria!”. Traseul poetic al autoarei este ascendent și reprezintă o evoluție dinspre tenebrele zbuciumului interior spre sentimentul iluminării, al eliberării prin poezie: „Din soare ne vine o altă lumină / din nori ne privește un alt curcubeu / din focul ce arde, o altă văpaie / să nu mergem singuri, când drumul e greu”. Poezia este expresia emoțiilor, distingându-se printr-o sensibilitate ce a fost epurată din poetica modernă, dar și prin reflecții poetice în ceea ce privește sensul existenței: „Ce-i pasă lumii de-am să mor? / Ce-i pasă ei dacă trăiesc? / Ce-i pasă lumii dacă plâng? / Ce-i pasă ei dacă zâmbesc?”; „La finalul cel prin care / lin voi luneca spre zări / Căutându-mi libertatea / printre veșnice cărări / Când minunea cea din urmă / se va face negreșit / Poate-am să-nțeleg eu, Doamne, / cine-am fost… de ce-am trăit…”. Poemele Angelei Maxim sunt o formă de autenticitate, sunt acele „fructe târzii” cu un gust subtil și delicat. Versurile sunt traversate de un ton nostalgic, melancolic, autoarea scrie un poem domestic, înrădăcinat în tradiție și simplitate, vocea este caldă, senină, dar frapează prin profunzimea ideilor concentrate în jurul singurătății ființei care este captivă într-o lume modernă, galopantă, ce și-a pierdut sensul și valorile fundamentale. Privirea se concentrează spre origini, iar poemele capătă forma unui dialog al interiorității, al sinelui: „Cum mă numesc? Banal… frumos / angelic… sau oricum vă place / – Vă chem cu mine pe-acest drum / din care nu mă pot întoarce…”. Textele se disting printr-o luciditate debordantă, printr-o muzicalitate atât interioară, cât și exterioară, concretizate într-un lexic bine așezat.
Căutând veșnicia este un volum al privirii într-un illo tempore sacru, un volum al eternei reîntoarceri în timpul primordial care definește ființa: „tot mai departe-s de copilărie… / tot mai aproape de-a fi iar copil / mai repede trec orele spre seară / și-apusul vine-ncet cu pas tiptil”. Viziunea este tradiționalistă, iar trecutul este vârsta de aur spre care autoarea se întoarce pentru a-l reconstitui și conserva: „Aici a fost o casă cu flori și cu cerdac / în fața ei – fântâna, și lângă ea – copac / (…) / Aici a fost izvorul, curgând pe lâng-un dud / de-aici veneam acasă murdari, cu părul ud / Aici cânta o doină un fluier pe-un pridvor / aici trăia o mamă, dincolo un fecior / Aici râdeau copiii, la-ntâiul vieții pas / iar azi, doar vechi ruine și umbre-au mai rămas!”.
Angela Maxim se dezice de mode și modele, recuperând „dimineața cuvintelor” și etosul care definește ființa. Se întoarce la geneza logosului, spre acel timp nealterat, plenar, spre cuvântul sacru, solemn, grav, iar poemele au tonalitatea unei liturghii menite a revela adevărul, morala, existența, respirând sentimentul tragic al ființei. Versul surprinde presiunea timpului care se scurge necruțător, lacunele lui și criza devenirii ființei: „Să-i strig vieții: ești nedreaptă! / N-am îndrăznit s-o fac nicicând / purtat-au alții mult mai grele / poveri și cruci pe-acest pământ”; „Creat dintr-un bulgăr, de-un vechi Creator / ce-a dat omenirii ștafeta / Să stea El deoparte privind printre nori / cum noi omorâm toți planeta?”; „M-arunc în abis și Te strig: ia-mă, Doamne! / Ecou-mi străbate întreg Universul / din templu de oase și trupu-mi de carne / rămas-am doar singur, și-acesta mi-e mersul”.
Poemul semnat de Angela Maxim este o reflecție pe tema condiției umane, pe alocuri o declarație de independență, un parfum dulce-amar al existenței ca limită: „La finalul cel prin care / lin voi luneca spre zări / Căutându-mi libertatea / printre veșnice cărări / Când minunea cea din urmă / se va face negreșit / Poate-am să-nțeleg eu, Doamne, / cine-am fost… de ce-am trăit…”.
Această poezie, de o expresivitate vibrantă, se distinge prin temperament și forță a expresiei, prin nota clasică menită a-i da personalitate și printr-o autenticitate a rostirii poetice.
