Imaginea țăranului român în literatură

(Poezia lui George Coșbuc)

Abordarea unei astfel de teme într-un discurs sub orice formă, oral și scris, este justificată, după câte ne dăm seama, de realitatea existenței acesteia în oricare dintre literaturile naționale ori regionale de pe mapamond. Cunoscuți prozatori, dramaturgi și poeți, fie că, genealogic, aparțin sau nu comunității rurale, indiferent de stratul social implicat acesteia, au dezvoltat subiecte cu protagoniști țărani (muncitori agricoli) în diferite ipostaze istoricește determinate. Este suficient să-i amintim, în acest context, pe Miguel de Cervantes cu povestirile sale pastorale, François Rabelais cu romanul alegoric Gargantua și Pantagruel, premiatul Nobel pentru literatură (1925), autorul romanului Țăranii, Wladyslaw Reymont, apoi Móricz Zsigmond cu alt roman celebru, Rubedeniile, John Steimbeck, în Fructele mâniei, ca să ne argumentăm succint afirmația. Literatura beletristică română este cu atât mai exemplară din această perspectivă, dacă ne gândim la istoria sa destul de scurtă. Să amintim câteva nume de autori, dintr-un cuprins cronologic savuros: Nicolae Filimon (Ciocoii vechi și noi), Vasile Alecsandri (Proza, Teatrul), Ioan Slavici (Budulea Taichii ș.a.), Ion Creangă (Amintiri din copilărie), I.L. Caragiale (Arendașul român), Duiliu Zamfirescu (Tănase Scatiu), Alexandru Vlahuță (Icoane șterse, Din durerile lumii), Barbu Ștefănescu-Delavrancea (Nuvele și povestiri), Ion Agârbiceanu (Povestiri), Liviu Rebreanu (Ion, Nuvele), Vasile Voiculescu (Proză), Zaharia Stancu (Desculț), Marin Preda (Moromeții), Ion Brad (Descoperirea familiei), Ion Lăncrănjan (Cordovanii) ș.a.m.d.
Prin urmare, inițierea unui eseu cu această temă pare, apriori, extrem de entuziasmant, înainte de a te fi simțit dezarmat, în ceea ce privește poetul George Coșbuc. După cum susține ilustrul istoric și critic literar George Călinescu, în monumentala sa Istoria literaturii române de la origini până în prezent, George Coșbuc a început să scrie mult, dar cu oarecare timiditate, beletristică: „Coșbuc publică multe lucruri înainte de a se limpezi, toate cu inspirație rurală: Blăstăm de mamă, legendă populară din jurul Năsăudului, Pe pământul Turcului, Fata codrului din cetini, Fulger, compuneri greoaie, lungi. Surprinde în mod plăcut un mic poem burlesc, Dric de teleguță, tablou viu al satului greco-catolic cu țăranii și «inteligența» lui.” (Fundația Europeană Drăgan, Ed. Nagard, 1980, p. 517)
Încercarea unor aprecieri originale privind teme, idei, motive literare în poezia majoritar epică a lui George Coșbuc este sortită unui lamentabil eșec, după câte ne dăm seama, nu doar prin consultarea bibliografiei accesibile oricărui nivel de percepere și judecare, ci și din asumarea refuzului unui astfel de demers, mai cu seamă după ce afli, din monografia criticului clujean Petru Poantă, că el a fost generat de Constantin Dobrogeanu-Gherea și valorificat cu predilecție de exegeza aservită comunismului. Dacă e să ne limităm doar la imaginea țăranului român, putem îndrăzni să afirmăm că inconfundabila originalitate a poetului este rodul propriei concepții despre sine. Deși fiu de preot, s-a considerat întreaga viață oier din zona Sălăuței, a Hordoului natal, ori din Salva și Telciu, fiind un atent și sentimental observator al detaliilor vieții din aceste zone conservatoare a unei bogate zestre etnografice și folclorice. Familiarizat cu literatura greco-latină, pentru care a avut o înclinație specială, scrierile sale în versuri sunt croite după ritmurile acesteia, ceea ce inoculează lecturii calități speciale, ritmuri noi, nemaiîntâlnite la poeții contemporani lui. Cititorul percepe astfel sufletul oamenilor din satele năsăudene, emblematice pentru întregul univers rural transilvan, cu sentimentele complexe exprimate fățiș, realist.
Țăranii, majoritatea tineri, din poemele și poeziile coșbuciene sunt personaje ale unor întâmplări din viața satului, atât de bine cunoscută poetului, ilustrând un mediu social animat de sentimente ades divergente, antinomice. Genericul tematic al acestora este alcătuit din muncile câmpului, iubirea (erotica), revolta individuală și socială, războiul. Putem vorbi despre aspectul monografic al operei sale poetice. Astfel, sunt prezentate satul, pârâul, câmpul, codrul, dumbrava, unde pot fi întâlnite personajele sale în anumite ipostaze temporale și atitudinale. Sătenii trec prin diferite momente și stări într-un arpegiu amplu, de la sfiala cvasi-vicleană a primilor fiori ai iubirii, prin diversitatea sentimentelor, sau a fenomenelor și a reacțiilor provocate intempestiv intro- și extravertit, până la tristețea sfârșitului implacabil al periplului terestru numit viață. Iată câteva exemple:
În feeria „Noapte de vară”, înserarea aduce după sine încetarea muncilor cotidiene, implicând întreaga colectivitate. Este un ritual ancestral căruia i se supune satul dintre dealurile transilvane: „Care cu poveri de muncă/ Vin încet și scârțâind,/ Turmele se-aud mugind,/ Și flăcăii vin pe luncă/ Hăulind // Cu cofița pe-ndelete/ Vin neveste de la râu,/ Și cu poala prinsă-n brâu/ Vin cântând în stoluri fete/ De la râu/ /De la gârlă-n pâlcuri dese/ Zgomotoși copiii vin,/ Satul e de vuiet plin;/ Fumul alb alene iese/ Din cămin.// Dar din ce în ce s-alină// Toate zgomotele-n sat,/ Muncitorii s-au culcat./ Liniștea-i acum deplină/ Și-a-nnoptat.// Focul e-nvelit pe vatră,/ Iar opaițele-au murit,/ Și prin satul adormit,/ Doar în somn vreun câine latră/ Răgușit.” Optica e țărănească, atât în resorturile interioare ale gesturilor, cât și ale replicilor, sau ale sentimentelor. Imaginea satului este comunicată prin oameni, prin felul lor de existență, cu împliniri și eșecuri, bucurii și necazuri. Satul este o entitate socială și chiar națională, cu datini și credințe, cântece de dor, dar și de răzvrătire socială revendicativă, precum și de luptă pentru libertate și demnitate națională.
În lirica de dragoste, poetul este obiectiv, exprimând sentimentele flăcăului sau ale fetei în criza erotică specifică vârstei, a neliniștilor tulburătoare și a dorinței de împlinire, sfiala, candoarea, incertitudinile, șaga, patima. Criza puberală este surprinsă în foarte cunoscuta poezie „La oglindă”, inclusă repertoriului libresc al tezaurului muzical românesc pe texte ale poeților români importanți. Fata este singură în casă, pentru că „mama-i dusă-n sat”, în fața oglinzii desprinsă din cui, își privește chipul și este surprinsă naiv de frumusețea lui, își pune năframa, o floare la ureche și îi place cum arată: „Mă gândeam eu că-s frumoasă!/ Dar cum nu! Și mama-mi coasă/ șorț cu flori, minune mare,/ Nu-s eu fată ca oricare,/ Mama poate fi făloasă/ Că mă are.” Este inocență și grație copilărească în ceea ce-și spune și gândește, însă nu „cum stau cei dragi de vorbă/ Gură-n gură.” Cochetând în fața oglinzii, își închipuie cum o va îmbrățișa flăcăul: „Brațul drept dacă-l întinde,/ Roată peste brâu te prinde/ Și te-ntreabă: Dragă, strângu-l?/ Și tu-l cerți, dar el, nătângul,/ Ca răspuns te mai cuprinde/ Și cu stângul.”
Alt model juvenil, dar înspre finalul adolescenței, este surprins în poeziile „Rea de plată”, „Nu te-ai priceput” și „Scara”, unde jocul erotic implică șiretenie trucată, ceea ce denotă inteligență de ambele părți. Până să iubească în mod real, impulsul erotic este mai mult glumă aluzivă (șagă). Șiretenia fetei este instinctivă. Ea cheamă și refuză, aduce argumente descinse din strategia cuceririi, specifică satului, nedumerind naivitatea flăcăului (Sorin): „Nu te-ai priceput!/ Am fost rea și n-aș fi vrut/ Să te las, ca altă fată,/ Să mă strângi tu sărutată./ Dar m-ai întrebat vreodată?/ Mă-nvingea să te sărut/ Eu pe tine! Pe-ntrecut,/ Chip cătam cu viclenie,/ Să te fac să-ntrebi, și mie/ Mi-a fost luni întregi mânie/Că tu nu te-ai priceput!”
De o altă factură sentimentală, însă, există în eposul erotic coșbucian poezii în care dragostea naște durere sumbră. De pildă, în „Cântecul fusului” se aude glasul înlăcrimat al unei iubiri pierdute. O jelește o fată părăsită de cel care i-a fost drag. Își descarcă suferința în cântec, iar cântecul e suflet răvășit de ceea ce o înfioară acum. Amintirile îi sporesc durerea, atât când se lasă înserarea însoțită de un vânt supărător, cât și atunci când privește ceața morii, sau când ascultă foșnetul duios al frunzelor de plop.
În alte poezii, cum sunt „Dușmancele”, și „Numai una”, momentele critice, incertitudinile, nasc îndârjire în sufletul fetei sau al flăcăului. În prima, durerea fetei sărace dă naștere ideii că flăcăul iubit va rămâne al ei, pentru că adevărata dragoste nu se împiedică de sărăcie. Frumoasă și harnică, ea se plânge mamei sale că-i stă în cale, pentru Lisandru al ei, o fată bogată, Leana, hâdă, rea și bârfitoare. Devine categorică invocând formule paremiologice resentimentale: „Că boii-s buni, bine-i bogată;/ Dar dacă pui flăcăi odată/ S-aleagă dânșii cum socot/ O fată;/ Bogata-și pupă boii-n bot,/ Îmbătrânind cu boi cu tot!” Același gen de atitudine tranșantă împotriva prejudecăților inoculate de-a lungul timpului în mentalul colectiv al satului, conform căreia este potrivit să se evite căsătoria dintre un flăcău și o fată, dintre care unul este sărac, iar celălalt bogat, o întâlnim în a doua poezie citată mai sus. Flăcăul provenind dintr-o familie înstărită iubește „numai una” dintre fetele din sat, pentru căsătoria cu aceasta fiind în stare să înfrunte oprobriul familiei și al întregului sat: „Așa săracă cum e ea/ Aș vrea s-o știu nevasta mea,/ Decât să mă despart de ea,/ Mai bine-aprind tot satul!”
Poetul trăiește emoția și o comunică firesc, în stil direct, fără vreun artificiu, în expresie țărănească ridicată la rang de poezie. George Coșbuc s-a impus astfel în peisajul vast al literaturii române adjudecându-și calitatea de monograf unic, supus sincretismului implicit și independent.