După volumul aniversar intitulat O sută și una de poezii publicat anul trecut, o veritabilă sinteză a creației după o jumătate de veac, Radu Ulmeanu revine în actualitate cu placheta de versuri Hieroglife,apărută la Editura Grinta din Cluj-Napoca. Hieroglifele trimit la sistemul de scriere utilizat în Egiptul antic. Ele au fost folosite pentru consemnarea literaturii religioase. Mizând pe utilizarea simbolurilor, pe reprezentarea noțiunilor prin intermediul figurilor de ființe și obiecte, scrierea hieroglifică transmitea mesajele zeilor. Taina hieroglifelor s-a pierdut în timp, secretul lor fiind descifrat abia în 1820 de către Jean-François Champollion. Cercetătorul francez atrăgea atenția asupra faptului că, în scrierea hieroglifică, același caracter putea avea mai multe semnificații (figurative, simbolice și fonetice), în funcție de context. Pe asemenea înțelesuri multiple mizează și poezia lui Radu Ulmeanu. Este vorba de niște creații ce s-au născut sub zodia regimului nocturn al imaginarului. Poemul care deschide volumul proiectează lucrurile în plin fantastic. Nu întâmplător, titlul lui este Coșmar: „Toate ale nopților făpturi/ te strigă cu flămânde guri”.
Radu Ulmeanu scrie o poezie a profundelor neliniști existențiale, așa cum se întâmplă în poemul Cântec. Este vorba de o lirică a crepusculului, a amurgului, ce vorbește despre stingerea apropiată. Pornind de aici, visul romantic de odinioară al poetului se transformă în coșmar. Ideea zădărniciei, regretul trecerii străbate aceste versuri, dând naștere unuia dintre cele mai reușite și mai profunde volume de versuri ale scriitorului: „De moarte-mi vorbește/ al amurgului clește/ și de durere/ mă trezesc dintr-un vis/ ce nu eu l-am scris/ și nimeni nu-l cere”. Poetul continuă să fie cuprins de „al lumii nesaț”, dar ideea zădărniciei pune stăpânire pe el tot mai puternic: „De-o mai veni/ cândva o zi/ cu dor să mă-ncânte/ voi ști că-n zadar/ mai dau cu vreun zar/ căci totul pământ e”.
Antiteza dintre trecutul falnic și prezentul decăzut constituie miza poemului Au fost cândva. Asemenea lui Eminescu în Epigonii, Radu Ulmeanu vorbește despre poeții care mai credeau într-un ideal și erau gata să își sacrifice viața în numele lui. Din rândul acestora fac parte Nicolae Labiș, Radu Gyr, V. Voiculescu. În antiteză, este prezentată condiția poetului de azi, un azi în care asistăm la o autentică răsturnare de valori. Poezia nu mai reprezintă un ideal, un refugiu. Literatura a fost detronată de pe piedestalul pe care s-a găsit odinioară, s-a degradat, a devenit un fenomen neglijabil.
O altă temă esențială a volumului este cea a liniștii. Problema liniștii blagiene ce anticipează sfârșitul iminent apare în O liniște mare. Nu întâmplător, cântecul însuși este definit ca o ispită a tăcerii. Sunt versuri scrise când „Ceasul bate/ ora tăcerii”.
Hibernală este un poem cu titlu simbolic, care vorbește din nou despre sfârșitul apropiat și în care frigul vestește desacralizarea lumii. Nu întâmplător, senectutea este definită de poet drept „un bilanț amar”, o vârstă la care „se sting încet îngerii/ hrăniți cu jar”. În ciuda trecerii implacabile, idealul poetului este acela să moară cântând.
O trăsătură esențială a versurilor reunite în acest volum este conciziunea lor aforistică. Drept consecință, numeroase poeme iau forma unor distihuri, terține sau catrene. În distihuri memorabile sunt definite concepte precum Sapienția, Stelele, Sărutul, Senzualitatea. Poezia însăși este văzută ca o „Lacrimă de aur/ plânsă de un centaur”. Imaginile sunt puternice, memorabile: „Se aude cum bate/ inima lui Dumnezeu/ în noaptea adâncă”. Poemele reunite în volumul Hieroglife sunt definite în felul următor: „Distihuri/ Terține,/ Tăceri./ Mângâieri”. Sonetistul de odinioară nu renunță la muzicalitatea versurilor sale. De altfel, Radu Ulmeanu se numără printre poeții care preferă poemele cu formă fixă în detrimentul versului liber. Din volum nu lipsește nici dimensiunea ludică, în spatele căreia se ascund sensurile grave ale existenței. Sub acest aspect, rămâne elocvent poemul intitulat Joc,în care jocul de cuvinte amintește de remarcabilele virtuți ale avangardistului Marcel Avramescu: „Sângele sângeră/ îngerul îngeră/ fulgerul fulgeră/ trăsnetul trăsnește/ izvorul izvoară/ măsura măsoară/ viața viețuiește/ durerea doare/ doar moartea nu moare”.
Hieroglifele lui Radu Ulmeanu nu ignoră nici poezia de dragoste, cu atât mai mult cu cât și iubirea presupune o profundă neliniște existențială. Ea este însă abordată din perspectiva unei alte vârste, cea a senectuții.
Poetul resimte dureros trecerea inexorabilă a duratei, de unde semnalul de alarmă pe care îl trage: „Nu avem timp/ Nu avem timp/ Nu avem timp”. Cu toate acestea, el nu se abate de la menirea sa, aceea să cioplească chipuri în cuvinte. Unele poeme iau formă de rugăciune, așa cum se întâmplă în Rugăciunea damnatului. Antiteza dintre spiritul viu al poetului și trupul îmbătrânit, care nu rezistă concurenței timpului, naște accente dramatice. Trecerea, nostalgia, regretul revin și în poemele Cântec târziu și Ce jelanie.
Volumul Hieroglife vine să demonstreze faptul că, în ciuda trecerii timpului și a numeroaselor lucrări publicate, Radu Ulmeanu este capabil să își înnoiască arsenalul liric cu o poezie de o adâncă meditație existențială.
+ There are no comments
Add yours