Articole

Hagialâcurile lui Vasile Lovinescu

Vorbind despre Generația ezoterică în Istoria secretă a literaturii române,Cornel Ungureanu atrage atenția asupra locului special ocupat de Vasile Lovinescu (1905-1984) în dinastia Lovineștilor. Spre deosebire de E. Lovinescu, Monica Lovinescu, Anton Holban și Horia Lovinescu, autorul Daciei Hiperboreene nu militează pentru sincronizarea literaturii române cu literatura universală. Asemenea unor confrați precum Marc-Mihail Avramescu și Mihai Vâlsan, el face parte din grupul scriitorilor formați sub tutela spirituală a lui René Guénon și a științelor tradiționale. Reputatul simbolog s-a născut în anul 1905 la Fălticeni și s-a stins din viață în orașul său natal în 1984. A fost nepotul criticului E. Lovinescu și fratele dramaturgului Horia Lovinescu. A făcut studii de drept la București, dar a fost pasionat îndeosebi de spiritualitate. În acest sens, în anii ’30, a publicat o serie de articole în Viața Literară, Viața Românească, Adevărul Literar și Artistic, Familia, Azi, Vremea etc. La începutul carierei sale a fost influențat de misticul Bô Yin Râ, pe numele său adevărat Joseph Anton Schneiderfranken (1876-1943). Prin intermediul cărților acestuia, Vasile Lovinescu îl descoperă pe René Guénon, care va deveni mentorul său spiritual. În 1934 începe să corespondeze cu celebrul gânditor francez retras la Cairo, iar schimbul epistolar ține până în 1940. Spre sfârșitul vieții, simbologul s-a retras la Fălticeni, unde a murit în 1984. Preocupat de realizarea sa spirituală,  între 1936 și 1937, sub pseudonimul Geticus, a publicat în revista Études Traditionelles lucrarea intitulată La Dacie Hyperboréenne. Între 1964 și 1972 a elaborat două din lucrările sale de referință, Al patrulea hagialâc și Creangă și Creanga de aur. Din păcate, ele nu au văzut lumina tiparului decât mai târziu, în 1981, respectiv în 1989. Sunt lucrări care au fost foarte bine primite de critica literară a timpului. În mod treptat, adeptul științelor tradiționale conștientizează faptul că simpla transmitere orală a adevărurilor tradiționale este insuficientă, riscând să se piardă într-o societate puternic desacralizată. Drept consecință, autorul reîncepe să scrie, chiar dacă multe din cărțile sale nu au putut să apară în anii totalitarismului. Adevărata recunoaștere a scriitorului vine abia după 1989, când îi sunt publicate și celelalte lucrări: Monarhul ascuns (1992), Incantația sângelui (1993), Mitul sfâșiat (1993), Interpretarea ezoterică a unor basme și balade populare românești (1993), Jurnal alchimic (1994), Steaua fără nume (1994), Dacia hiperboreană (1994), Scrisori crepusculare (1995), O icoană creștină pe Columna lui Traian (1996), Însemnări inițiatice (1997), Meditații, simboluri, rituri (1997).

Prin Al patrulea hagialâc. Exegeză nocturnă a Crailor de Curtea Veche (1981, ediția a II-a, 1996), simbologul Vasile Lovinescu ne propune una din cele mai incitante lecturi ale romanului lui Mateiu I. Caragiale. Adept al lui René Guénon şi al lui Julius Evola, criticul este fascinat de lumea doctrinelor esoterice şi de mistere. De altfel, pasiunea egală pentru mister şi luciditate reprezintă trăsătura care îl apropie pe Vasile Lovinescu de straniul roman al lui Mateiu I. Caragiale. Cartea e considerată un basm şi valoarea ei simbolică e aceea pe care o acordă cititorul unei asemenea ficţiuni. Exegetul numeşte Craii de Curtea-Veche un poem în proză, dar şi un exemplu de simbologie tradiţională exprimat prin intermediul literaturii. În ceea ce priveşte condiţia personajelor, autorul este de părere că Pirgu, Paşadia şi Pantazi au coabitat efectiv, visceral în Mateiu Caragiale. Eroii acestui „opus heraldicum”nu sunt nişte creaţii epice, ci veritabile proiecţii lirice. Fiind mai mult descrişi decât creaţi, ei simbolizează anumite lucruri. Lipsa dimensiunii epice nu este considerată un handicap într-o carte ce „e o halucinaţie în care elementul cel mai zăpăcit e timpul şi spaţiul nostru”. Romanul conţine o pluralitate de durate învălmăşite, care nu sunt prezentate nici măcar în succesiunea lor. Amintirile „dezghioacă” alte amintiri, joc de umbre ce creează o subtilă proiecţie în abis. La fel ca în teatrul clasic francez, personajele pot fi reductibile la o singură trăsătură dominantă de caracter. Heraldistul este de părere că trăsătura definitorie a lui Paşadia e pasionalitatea, în timp ce Pantazi rămâne un contemplativ. Pelerinajele imaginare nu reprezintă o născocire a lui Mateiu Caragiale, atrage atenţia Vasile Lovinescu. Ele se întâlnesc în literatura romantică, scriitorul român dându-le o perfecţiune neegalată nici înainte şi nici după el. Dintre filiaţiile posibile, exegetul se opreşte la Henri de Régnier şi la Villiers de l’Isle Adam. Simbologul identifică în litera „P” atât forma schematică a unei chei, cât şi aceea a unei săbii (paloş). În cazul celor patru Crai, cei patru „P” sunt cheile ce pot deschide numai împreună uşa „tezaurului”. Pe de altă parte, cei patru „P” pot fi şi cele patru săbii întinse în unghi drept pentru un jurământ sau o conjuraţie. Literele formează – menţionează Vasile Lovinescu – „figura numită swastika clavigeră, formată din chei”. Pornind de la sintagma„cei trei crai, mari egumeni”, hermeneutul relevă faptul că personajele cumulează sintetic „puterearegală” (calitatea de „Crai”) şi „puterea sacerdotală” (mari egumeni).

Faptul era de neconceput în Occident, dar în Curtea Primordială se mai păstra încă dubla putere. Ca urmare, „cei «trei crai, mari egumeni» sunt o reprezentare directă, o prelungire de-a lungul unei raze, a celor «Trei Crai de la Răsărit» şi ei preoţi (magi) şi regi (crai)”.„Vecernia mută, vecernia de apoi” pe care o slujesc aceştia nu e o ceremonie accesibilă tuturor, ci un rit ezoteric deosebit de riturile religioase, o liturghie a tăcerii. Vasile Lovinescu relevă faptul că cei trei Crai de la Răsărit aduc ca prinos aur (simbolizând puterea regală), tămâie (întruchipând puterea sacerdotală) şi smirnă, principiul lor comun. La rândul ei, Curtea-Veche este un substitut, o mască a Curţii Primordiale. Trimiţând din nou la universul miraculos al basmelor, simbologul identifică în vin o ipostază a apei vii din poveştile noastre populare. După modelul lui Dante, cele trei hagialâcuri au loc, rând pe rând, în Infern (în care Pirgu joacă rol de psihopomp), în Purgatoriu (sub călăuza lui Paşadia) şi în Paradis (avându-l drept ghid pe Pantazi).

Prin interpretările insolite pe care ni le oferă în cărțile sale, Vasile Lovinescu rămâne unul dintre cei mai interesanți și mai originali exegeți pe care i-a dat cultura română.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.