Poemul „Apostolul” este cel mai lung text creat de Petőfi Sándor. Din corespondenţa cu Arany János se ştie că a fost scris în vara anului 1848 (iunie-august) şi definitivat în septembrie. Din cauza luptelor dintre armata paşoptistă şi diferitele forţe antirevoluţionare, n-a apucat să fie publicat atunci. Editorul Emich Gusztáv a încercat să-l tipărească în perioada 1850-1851, dar supraveghetorii împărăteşti au dispus confiscarea tirajului şi distrugerea cărţii. Poetul din Salonta, care cunoştea foarte bine structura poemului, a mărturisit într-un articol critic apărut peste un deceniu că, oricum, n-a fost ceea ce ar fi trebuit să fie. Într-o tentativă de a strecura cartea printre furcile caudine ale cenzurii, Emich operase o serie de modificări, inclusiv de formă a versurilor. Conform lui Arany: „Acea ediţie nu numai că ar fi fost trunchiată, plină cu lacune, ci şi o lucrare care deforma ideea de bază. La sfârşit, protagonistului i se atribuie o stare sufletească la care Petőfi nu s-ar fi gândit niciodată. Orice ar fi de spus despre genul de «eroism» al anarhiştilor, credem că unui scriitor ca Petőfi merită să i se respecte convingerile şi acolo unde el a scris «negru», nimeni n-ar trebui să-i văruiască slova.” Nici versiunea din „Marele Calendar Constituţional” (Müller Gyula, 1862) nu respecta originalul. Abia în 1874 a apărut prima ediţie corectă, frumos ilustrată, de la Athenaeum.
În mod interesant, întâia traducere în limba română, realizată de Ştefan Octavian Iosif, a fost începută în perioada sărbătoririi Millenium-ului (17 decembrie 1895 – 28 ianuarie 1896), în gazeta bucureşteană „Vieaţa”. Nimeni n-a protestat, deşi erau versurile celui care îndemna popoarele să-şi spânzure regii. În 1896 a apărut şi în volum, la Editura Librăriei Carol Müller, în populara serie „Biblioteca pentru toţi”. Este interesant că în „Versuri originale şi tălmăciri” (BPT 11/1965) s-au publicat doar cânturile IX şi XI-XX. A urmat ediţia completă, de la editura clujeană Dacia (1972), îngrijită de Mircea Opriţă, frumos ilustrată de Gheorghe Ionaş.
Tot la Cluj, chiar înainte de izbucnirea revoltei populare din 1956, au pornit să apară fragmentele traduse de preotul greco-catolic Teodor Murăşanu, prezentate cu mult curaj în paginile revistei „Steaua”. I-am întrebat pe scriitorii mai în vârstă, dar n-au ştiut să-mi spună dacă autorul a realizat o tălmăcire întreagă (informaţie absentă şi în bibliografii). Cert este că părintele unit a prins atât perioada de oprimare a clerului neunit cu comuniştii, cât şi invadarea Ungariei rebele de către armatele „ţărilor prietene” din Tratatul de la Varşovia.
Un deceniu mai târziu, Eugen Jebeleanu a definitivat o altă versiune, publicată întâi în „Antologia literaturii maghiare” (1966), apoi în BPT 729 şi în volumul bilingv „Versek és költemények / Poezii şi poeme” (1969).
S-ar putea ca la Academia Maghiară să existe şi o versiune realizată de Avram P. Todor, deşi în 1928, într-o prezentare din revista „Floarea Soarelui”, acesta considera că „este o poemă slabă”. Iată că importantul corpus de traduceri realizate de acesta n-a văzut lumina tiparului nici în 2023.
În schimb, să ne bucurăm că la aniversarea a 200 de ani de la naşterea lui Petőfi (eveniment care a avut loc chiar în noaptea Anului Nou 1823, de aici numele Silvestru, dat personajului principal), poetul Kocsis Francisko a publicat o nouă versiune a „Apostolului”, o apariţie fastuoasă la Editura Tipo Moldova din Iaşi (merită pe deplin atributul „somptuos”, deoarece cuprinde şi o secţiune intitulată „Portrete şi reprezentări ale lui Petőfi”, o compilaţie realizată de Balázs F. Attila, care conţine celebra dagherotipie din 1844, realizată de Egressy Gábor, lucrări în peniţă, gravuri, picturi de Barabás Miklós, Benczúr Gyula, Kató Vladimir, Franz Kollarz, Madarász Viktor, Marastoni József, Molnos Zoltán, Munkácsy Mihály, Orlai Petrich Soma şi Thorma János).
În prefaţa volumului, poetul şi istoricul literar Balázs Imre József argumentează: „Demersul de a retraduce întregul poem este absolut binevenit, reuşind totodată să redea în expresie modernă complexitatea originalului. În această variantă, subtilitatea intelectuală a poemului se reflectă foarte clar, iar poemul devine dintr-un monument de istorie literară un partener real de dialog pentru generaţiile actuale.”
Actualitatea textului reprezintă o temă de meditaţie, un subiect care merită analizat şi dezbătut, pentru că ţinteşte către metehnele realităţii de azi.
Cei care am prins evenimentele tragice din decembrie 1989 ne amintim de lozinca: „Ultima soluţie, înc-o revoluţie!” Iată că acum a reapărut un protest destinat să emoţioneze, să înfioare şi să îndemne poporul să-şi rupă lanţurile, să-şi pedepsească opresorii, „barbarii de tirani”. În mod interesant, ei nu mai sunt regii (care au supravieţuit într-o serie de monarhii constituţionale, unde domnesc, dar nu guvernează), nici preoţii (înlăturaţi din anturajul puterii, devenită laică), ci sunt grupurile de interese („cumetriile politice”, nu neapărat transglobale), formate din afacerişti interesaţi strict de buzunarul propriu şi nicidecum de bunăstarea generală.
Europa a trecut prin dramele celor două războaie mondiale tocmai din cauza regicidului. Împăratul Franz Josef şi-a pierdut atât soţia, înjunghiată cu o pilă în timpul unei călătorii de agrement, cât şi moştenitorul, asasinat la Sarajevo, în 28 iunie 1914. Găsiţi alte exemple în cartea lui Václav Pavel Borovička, „Atentate care urmau să schimbe lumea” (1978).
Să începem cu citirea primelor cânturi!
Protecţia socială legiferată în toate statele europene asigură o subzistenţă minimă tuturor cetăţenilor, inclusiv a celor care nu doresc să muncească şi preferă să trăiască din ajutorul social plus diferitele alocaţii. În prezent, cazul unei familii tinere care nu-şi poate hrăni urmaşii impune intervenţia autorităţii, astfel încât părinţii sunt acuzaţi de neglijenţă criminală, iar copiii sunt daţi în grija unor tutori competenţi, ca să aibă o şansă de dezvoltare şi împlinire.
De asemenea, astăzi cuplurile pot trăi împreună şi în lipsa căsătoriei, dar oficializarea legăturii impune protecţia tuturor membrilor unei familii legal constituite, cu respectarea demnităţii fiecăruia.
Comparativ cu secolul al XIX-lea, azi beneficiem de o mai largă independenţă (individuală sau colectivă) decât în „absolutismele luminate” sau în dictaturi, dar cu adevărat singura benefică este libertatea care nu dăunează altor semeni, care nu produce nefericire.
Dincolo de timpuri şi de tipul orânduirilor sociale, „Apostolul” ţinteşte tocmai moralitatea raporturilor dintre oameni sau legătura dintre om şi Dumnezeu.
În primul rând: FĂRĂ CENZURĂ!
Vocile celor care încearcă să creeze o societate mai bună n-ar trebui să fie interzise sau înăbuşite de bălăcărelile unor troli, de dezinformările promovate în mass-media ca „imagini publice”, de îndemnurile repetate pentru înşelarea celor naivi, „fermecaţi” să susţină schemele piramidale de îmbogăţire rapidă a iniţiatorilor.
Apoi, precum a tradus şi Octavian Goga din Madách: „Omule, luptă-te şi crede!”
Ceea ce impresionează etern în versurile lui Petőfi este flacăra desprinsă din cuget, care călătoreşte şamanic în cântul III, similară celei din „Luceafărul” eminescian:
„Zbura, zbura, zbura.
Milioane şi milioane de leghe
Despart un corp ceresc de altul,
Şi totuşi rămâneau în urma lui
Vijelios, năucitor,
Ca arborii pădurii dese
În urma călăreţului gonind fulgerător.”
Emoţionează imnul din Cântul X, când tânărul erou trăieşte pentru prima oară bucuria libertăţii şi sufletul i se umple de recunoştinţă:
„Te slăvesc, Doamne; acum ştiu cine eşti!
De multe ori ţi-am auzit şi ţi-am rostit numele,
Dar nu l-am înţeles.
Măreaţa natură m-a făcut să-ţi înţeleg
Puterea şi bunătatea…
Fii slăvit, în veci să fii slăvit!”
Însă, în mijlocul minunatului peisaj, îşi dă seama brusc că mulţi oameni simpli trăiesc chinuit, în mizerie.
În limba română, există subînţelesuri cu care traducătorul se poate juca şi îşi poate binedispune cititorul în cazul unui text umoristic, dar care stârnesc o ilaritate deloc potrivită în momentul solemn al eliberării unui condamnat politic (Cântul 18): „În broasca porţei scârţie o cheie, / Şi păsărica zboară speriată…” (Iosif, 1896). În ediţia bicentenară, se înlătură orice posibilitate de interpretare greşită: „A scârţâit în broasca temniţei cheia, / Mica pasăre şi-a luat zborul, speriată…”
Kocsis Francisko ne convinge încă o dată, la fel cum a reuşit cu transpunerea poeziei emblematice a lui Ady, „În Sălajul bătrân cu hârtoape” (Hepehupás, vén Szilágyban). Într-un an când presa română a acordat mai multă atenţie diferitelor cancanuri decât unui eveniment cultural major, noua traducere a „Apostolului” reprezintă principalul omagiu adus lui Petőfi, aici, la noi.
Anexe:
S megemlékeztek a győzelmesek
Ama szentekrül és nagyokrul, akik
A szolgaságban szabadok valának,
És hirdették az igét,
S díjok halál lett,
Csúfos halál!…
Petőfi Sándor, 1848
Şi amintitu-şi-au biruitorii
De acei sfinţi şi mari,
Cei cari în robie au fost liberi
Şi au vestit cuvântul,
Şi moartea-a fost răsplata lor,
O ruşinoasă moarte!…
Ştefan Octavian Iosif, 1896
Iar biruitorii să-şi amintească
De-acei sfinţi oameni mari
Care-au fost liberi chiar în vremea robiei.
Au vestit cuvântul,
Răsplata le-a fost moartea, –
O moarte nevrednică!
Teodor Murăşanu, 1956
Şi-nvingătorii şi-au adus aminte
De cei ce sfinţi au fost şi mari, cei care
Au fost chiar şi-n robie liberi,
Şi care predicară crezul,
Şi plată le-a fost moartea,
Moartea infamă!…
Eugen Jebeleanu, 1966
Şi şi-au amintit învingătorii
De acei sfinţi şi acei titani care
Au fost liberi în robie
Şi au propovăduit cuvântul,
Iar răsplată le-a fost moartea,
Abjecta moarte!…
Kocsis Francisko, 2023
+ There are no comments
Add yours