„Groapa tătarului”

Ştefan Goanţă

– legendă istorică –

dramatizare pentru spectacol folcloric

La ridicarea cortinei, în scenă se află trei bătrâni şi trei bătrâne în costume ţărăneşti, vechi. Stau trişti, copleşiţi de o durere grea. Sunt aşezaţi pe butuci de lemn care reprezintă buturugile copacilor tăiaţi de curând. Un grup de fete, în acelaşi port ţărănesc (12-14), a înconjurat locul care ar semnifica Groapa tătarului. Câteva fluiere din culise vor cânta melodia unei doine foarte triste – poate un bocet. Bătrânii şi fetele vor relua apoi melodia pe cuvintele:        

Maică, maică, de ştiai,

Şoim de codru mă făceai

Să mă-ntrec cu zorile

Când deşteaptă florile

Şi privighetorile.

Să zbor mai iute ca vântul,

Să nu mă afle mormântul,

Mormântul de sub stejar,

Jos, în Groapa lui tătar,

Jos, în Groapa lui tătar.

(Oşteana, eroină legendară, o ţărancă tânără, înarmată cu un buzdugan şi cu un paloş, intră din stânga. Numele de Oşteana este purtat, şi azi, de o întindere de pământ nu departe de Groapa tătarului. Oşteana se va adresa bătrânilor şi fetelor recitând):                     

Tată, stai oftând

Ca un munte frânt.

Maica mea de soare,

În ochi ai izvoare

De mărgăritare.

Fete, surioare,

Zânelor fecioare,

Ce v-a fulgerat,

Ce v-a retezat?

Bătrânul 1 (adresându-se pământului):

Glia mea străbună,

Maica mea cea bună,

Cât doare de rău

Rana-n trupul tău!

În pământ de aur,

Gură de balaur,

În pământul sfânt,

Gură de mormânt,

Sub verde stejar,

Groapa lui tătar!

Oşteana:        

Groapa lui tătar

S-o umplem cu jar

Şi în foc şi pară

Să-l zvârlim să piară

Cu tot neamul lui,

Păgâni nesătui!

Tătarul (un şef de oşti, în costumul de epocă, este înarmat şi în mână poartă un bici lung cu care îi biciuie pe cei prezenţi. Aceştia nu se clintesc. Tătarul râde sălbatic):       

Am crăpat pământul,

V-am săpat mormântul.

Fiii voştri toţi,

Bărbaţi şi nepoţi,

În sânge-necaţi,

Muţi şi sfârtecaţi,

Dorm acum somn greu

Sub paloşul meu.

Întregul grup (profetic):

Blestemat să fii

Cât îi vieţui!

Tătarul (acelaşi râs, mânuie biciul, nimeni nu se clinteşte):

Luaţi aminte bine

Când vorbiţi cu mine!

V-am luat puterea

Şi v-am dat durerea.

V-am luat fii şi fiice

Şi-n schimb vă dau bice.

Inima vă plânge,

Că în bălţi de sânge

Îşi joacă tătarii

Aprig armăsarii.

Întregul grup:  

Blestemat să fii

Cât îi vieţui!

Tătarul (acelaşi joc, apoi unuia dintre bătrâni):

Şi-apoi îmi vei da

De pe glia ta

Floarea cea aleasă

Şi cea mai frumoasă,

Pe ea, pe Ileană,

Mândra Cosânzeană,

Viteaza Oşteană,

S-o iau de soţie,

Roabă pe vecie.

Bătrânul 2:        

Soarele de-ar sta

Şi n-ar lumina,

Luna de-ar pica

Mâine-n palma mea,

Tot nu ţi-o vom da.

Oşteana (ţine în mână un pumnal; în faţa forţei ei morale, tătarul dă înapoi, râde silit, îi biciuieşte pe ceilalţi):

Vino de mă ia!

Ţi-oi fi roabă moartă,

Vie – niciodată!

Tătarul:          

Tu, Oşteană fată,

De flori sărutată,

De vânt dezmierdată,

Dacă nu-i primi,

Ai tăi vor pieri

Şi vor putrezi

În groapă – aruncaţi,

De corbi sfârtecaţi.

Oşteana (înfruntându-l): 

Tu, tătar spurcat,

Corb înfometat,

Moartea e mai albă,

Groapa e mai caldă

Ca inima voastră,

Că-i glie de-a noastră.

Tătarul (jocul de mai sus):  

Şi mai e ceva:

Ca zestre-mi veţi da

Munţii cu păduri,

Feriţi de săcuri,

Apele-nspumate,

Dealurile toate,

Câmpul cât se-ntinde,

Zarea cât cuprinde,

Toată astă moşie

Mi-o daţi zestre mie.

Întregul grup:  

Blestemat să fii

Cât îi vieţui!

Bătrânul 3:    

Noi n-avem de dat,

Că n-am cumpărat.

Şi nici de vândut,

Şi nici de-mprumut!

Oşteana:      

Vezi tu, han tătar,

Creanga de stejar?

De o rupi tu, plânge

Cu lacrimi de sânge,

De o rup eu, creşte,

Mai tare-nfrunzeşte.

Vezi tu iarba sfântă

Ce glia-nveşmântă?

De o calci tu, moare,

Se uscă la soare.

De o calc eu, creşte

Şi se-nveseleşte.

Bătrânul 1:     

Dar ceva îţi dăm,

Dăm ghioaga pădurii,

Tăişul săcurii,

Săgeţi oţelite,

Suliţi ascuţite.

Bătrânul 2:    

Cremene şi iască,

Coase să cosească.

Bătrânul 3:    

Şi vă dăm pământ

Numai de mormânt!

Tătarul:      

Cu ce vrei să lupţi

Şi să mă înfrunţi?

Cu prunci şi pruncuţe,

Cu moşi şi băbuţe,

Cu bătrâni şi prunci

Care merg în brânci? (pauză)

Mâine-n zori de zi,

Când a răsări

Soarele pe coastă

Va fi nunta noastră! (Către Oşteana)

Ori tu şi pământul,

Ori la toţi – mormântul! (Iese trufaş.)

(Lumina scade. Oşteana va rosti ca într-o vrajă):

Pământ fermecat,

Întregul grup:        

Pământ fermecat,

Oşteana:            

De lacrimi udat,

Întregul grup:         

De lacrimi udat,

Oşteana:            

De sânge scăldat,

Munţi, şesuri şi văi,

Toţi copiii tăi,

Ascultaţi-mi glasul!

Potopesc tătarii

Şi în bălţi de sânge-şi

Joacă armăsarii!

(A ascultat răspunsul la invocaţia făcută şi rosteşte):

Glia porunceşte!…

Întregul grup:        

Glia porunceşte!…

Oşteana:              

Tot ce e suflare,

De la mic la mare,

Să întinerească,

Să îmbărbătească!

(Adresându-se bătrânilor):

Până mâine-n zori,

Pe la cântători,

Voi, bătrâni, bătrâni,

Pe glie stăpâni,

Să întineriţi,

Să veniţi aici!

Prunci de legănat,

Prunci de înfăşat,

Până mâine-n zori,

Pe la cântători,

Să creşteţi voinici,

Să veniţi aici!

(Pe măsură ce rosteşte aceste versuri, ca într-o vrajă, bătrânii „întineresc”. Îşi leapădă bunzile, perucile şi rămân tineri, înarmaţi. Din părţi apar voinicii, de asemenea înarmaţi. Întregul grup va rosti sacadat, pe un ritm de tobă, de şapte-opt ori, timp necesar ieşirii tuturor din scenă în formaţie de luptă):

Glia porunceşte!

Glia porunceşte!

Glia porunceşte!… (în crescendo)

Tătarul (acelaşi joc):  

Unde eşti, Oşteană?

Unde eşti Ileană?

Că vin să nuntim,

Să ne-nveselim!

Voi îmi daţi moşia,

Eu vă dau robia.

Unde ţi-s moşnegii,

Pruncii şi betegii?

(Din ambele culise, grupuri de luptători vor striga, pe rând, din ce în ce mai repede şi mai tare: Vino să nuntim,/ Să ne-nveselim! Tătarul se repede orbeşte când într-o parte, când în cealaltă, după cum e chemat, până când cade extenuat. Sigur că ritmul lui de alergare se va alerta după ritmul tot mai viu în care e chemat. Întregul grup de luptători intră în scenă şi îl înconjoară).

Oşteana (triumfătoare):

Au venit moşnegii,

Pruncii şi betegii,

Ca să-ţi dea pământ

Numai de mormânt.

Pe sus să mi-l luaţi

Şi să-l aruncaţi

Colo-n groapa lui,

A tătarului,

În foc şi pojar,

Groapa lui tătar.

(Bărbaţii îl ridică şi, cu chiote, îl aruncă în groapă.)

Bătrânul 1:            

Ca să ştie-n veci

C-aceste poteci

Din al ţării trup

În veci nu se rup.

Că-s flori de sânge

Şi sângele-ar plânge,

Plângând ne-ar striga

Şi ne-ar blestema

Şi-am pieri apoi,

Că nu am fi noi.

Oşteana:             

Şi-acum să cântăm,

Să ne bucurăm,

Că-i slobodă glia,

Slobodă moşia!

(Începe spectacolul alcătuit din cântece şi dansuri populare locale. Lungimea lui e în funcţie de necesităţile spectacolului, la latitudinea regizorului. În final, întregul grup va relua):        

Să se ştie-n veci,

C-aceste poteci

Din al ţării trup

În veci nu se rup!

                         Cortina