Grigore Gafencu despre adevărata semnificație a arestării lui Iuliu Maniu

Personalitate de anvergură mondială, marele diplomat Grigore Gafencu a fost unul dintre tinerii apreciați și promovați de către marele om politic sălăjean, Iuliu Maniu.

Născut la 30 ianuarie 1892, la Bârlad, Grigore Gafencu a absolvit studiile superioare juridice, obținând titlul de doctor la Sorbona. De asemenea, a luptat cu vitejie pe front, în timpul Primului Război Mondial, fiind decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a.

După război s-a dedicat carierei jurnalistice, înființând ziarul „Argus”, în anul 1922, iar în anul 1934 a înființat ziarul „Timpul”.¹

În anul 1928, când Iuliu Maniu era desemnat în funcția de prim-ministru, Grigore Gafencu intra în Parlamentul României, la vârsta de 32 de ani, ca deputat al Partidului Național Țărănesc (PNȚ). S-a făcut repede remarcat, fiind numit în funcția de subsecretar de Stat la Ministerul Lucrărilor Publice și Comunicațiilor, începând cu data de 14 noiembrie 1929.²

În noul guvern condus de Iuliu Maniu, instalat la 13 iunie 1930, Grigore Gafencu a fost numit subsecretar de Stat la Președinția Consiliului de Miniștri, deci la cabinetul lui Iuliu Maniu, începând cu data de 18 iunie 1930, ceea ce dovedește aprecierea de care se bucura din partea marelui om politic sălăjean.³

În timpul celei de a doua guvernări național-țărăniste (1932-1933), Grigore Gafencu a fost desemnat în funcția de subsecretar de Stat la Ministerul de Externe⁴, debutând astfel în prodigioasa carieră diplomatică, pe care o va avea ulterior.

După instaurarea regimului autoritar personal al regelui Carol al II-lea, cariera lui diplomatică cunoaște o ascensiune deosebită, fiind desemnat ministru de Externe în guvernul condus de Patriarhul Miron Cristea, începând cu data de 28 decembrie 1938, iar după moartea acestuia în guvernele conduse de Armand Călinescu, Constantin Argetoianu și Gheorghe Tătărescu, până la data de 1 iunie 1940, când își înaintează demisia.⁵

În momentul în care a acceptat oferta regimului carlist și a părăsit Partidul Național Țărănesc, relațiile lui Grigore Gafencu cu Iuliu Maniu și conducerea PNȚ s-au „răcit” foarte mult, după cum afirmă și marele om politic sălăjean într-o declarație dată după arestarea sa, în timpul anchetei din vara anului 1947: „Raporturile mele cu Dl. Gafencu au fost foarte bune, atât timp cât a fost membru al Guvernului susținut de noi și aceste raporturi bune au dăinuit până a părăsit partidul nostru. –

Dl. Gafencu a plecat în străinătate ca făcând parte din corpul diplomatic, firește aceste două împrejurări au făcut ca raporturile dintre noi să se răcească foarte mult”.⁶

După cum afirma și Iuliu Maniu, Grigore Gafencu a plecat în străinătate, mai precis a fost trimis să reprezinte țara în calitate de ministru plenipotențiar la Moscova. Misiunea sa era aceea de a îmbunătăți relațiile dintre România și URSS, care au avut mult de suferit în urma ultimatului sovietic și ocupării Basarabiei și Bucovinei de Nord de către sovietici. A stat în capitala sovietică până la izbucnirea războiului cu URSS, în iunie 1941. De la Moscova s-a reîntors în țară, iar în noiembrie 1941 a plecat în Elveția.⁷

Din Elveția încearcă să reia legăturile cu Iuliu Maniu și îi trimite două scrisori, în care insista pentru îmbunătățirea raporturilor dintre România și URSS și ca guvernul român să înceteze războiul dincolo de Nistru. Și în urma acestor scrisori, Iuliu Maniu a înaintat guvernului român o serie de memorii, cerând încetarea imediată a războiului de pe frontul de Est.

Tot în cadrul declarațiilor date în timpul anchetei din vara anului 1947, Iuliu Maniu afirmă că după 23 August 1944 i-a scris lui Grigore Gafencu și s-a plâns de guvernarea lui Petru Groza, pe care o considera „ca dictatorială” și îl făcea atent asupra foametei care amenința România, „din cauza indolenței Guvernului”. Totodată, îl ruga „să se folosească în viitor de accente mai grave în ce privește situația aproape disperată în care se găsește România”.⁸

În timpul Conferinței de Pace de la Paris au păstrat legătura, Grigore Gafencu respectând cu sfințenie instrucțiunile trimise de către Iuliu Maniu reprezentanților exilului românesc și informându-l periodic asupra mersului evenimentelor.⁹

Așadar, între Iuliu Maniu și Grigore Gafencu nu au existat neînțelegeri în ceea ce privește politica externă a României, în afară de problema Basarabiei, după cum subliniază marele om politic sălăjean în timpul anchetei: „A fost o neînțelegere între noi numai în chestia Basarabiei, căci el Gafencu era de părere, probabil în urma conversațiilor care le avea în Elveția cu un diplomat rus, să nu insistăm prea mult pe chestia Basarabiei, care după părerea lui nu mai poate fi salvată. Aceasta s-a petrecut în anii 1941-1942-1943, eu rămânând la punctul meu de vedere, adică că noi trebuie să susținem dreptul nostru la toate provinciile românești”.¹⁰

În urma capcanei întinse de către organele Siguranței Statului, fruntașii național-țărăniști care intenționau să părăsească țara și să formeze un guvern în exil, la inițiativa lui Iuliu Maniu, sunt arestați în dimineața zilei de 14 iulie 1947, la Tămădău.

În aceeași zi, după cum reiese din prima declarație dată de Iuliu Maniu în 15 iulie 1947, organele Siguranței Statului l-au căutat la sanatoriul doctorului Jovin și i-au stabilit domiciliu forțat: „Înainte de a răspunde la întrebări, țin să protestez cu toată hotărârea contra felului de procedeu pus în aplicare față de mine.

Un domn cu numele Botez, funcționar de Stat s-a prezentat eri 14 Iulie a. c. arătându-mi că are misiunea de a mă opri să părăsesc acest apartament din sanatoriu, fiindu-mi-să impus un domiciliu forțat.

Întrebându-l eu dacă are în privința aceasta vre-un mandat în scris sau hotărâre care mă privește pe mine, fie de la Guvern fie de la Instanța Jud. sau de la Siguranța de Stat, fie de la forul competent. – Am primit răspuns negativ, ceeace m-a îndemnat și îndreptățit să protestez imediat în modul cel mai energic, ceeace fac și acum, ulterior acestei ocazii”.¹¹

Iuliu Maniu a rămas la sanatoriul doctorului până în data de 18 iulie 1947, când a fost dus la subsolul Ministerului de Interne pentru anchetă.¹²

Aflând de arestarea lui Iuliu Maniu și a celorlalți lideri PNȚ, Grigore Gafencu, care se afla la Paris în perioada respectivă, la 19 iulie 1947 îi trimite fostului prim-ministru al României, generalul Nicolae Rădescu, aflat și el în exil, următoarea scrisoare: „Iubite Domnule General/ Ca urmare la textul declarației pe care vi l-am trimis acum câteva zile, țin să vă anunț din nou, în numele tuturor prietenilor noștri, o copie după scrisoarea pe care am adresat-o D-lor Marshall și Bevin cu privire la arestările nelegiuite pe care guvernul Groza le comite.

Am ținut să arăt gravitatea și adevărata semnificație a acestor acte – îndeosebi arestarea D-lui Maniu – acte care tind nu numai la desființarea unui partid de opoziție, ci la suprimarea oricărei posibilități de manifestare a voinței naționale.

Ne-am îngăduit și de această dată – potrivit autorizației pe care ne-ați acordat-o să menționăm numele Dvs. printre numele noastre. Am fost autorizați, Dl. Vișoianu și cu mine, de către toți prietenii aflați la Paris să semnăm această scrisoare, în numele celor prezenți și a celor cari nu se găsesc aci.

Vă rog să primiți, Domnule General, încredințarea simțămintelor mele de respectuoasă prietenie”.¹³

După cum se poate observa din cuprinsul scrisorii, Grigore Gafencu atrage atenția șefilor diplomației americane și engleze, George Marshall și Ernest Bevin, asupra adevăratei semnificații a arestării lui Iuliu Maniu. Prin arestarea lui nu se încerca doar dizolvarea PNȚ și a celorlalte partide istorice, ci suprimarea tuturor drepturilor democratice ale românilor, deoarece Iuliu Maniu reprezenta un adevărat simbol al democrației și moralității în țara noastră.

Pe diverse căi de comunicație, Grigore Gafencu primește informații inclusiv despre starea de sănătate a lui Iuliu Maniu, după cum se poate observa din scrisoarea pe care o anexăm. Astfel aflăm că s-a simțit rău în timpul anchetei și a fost nevoie de o transfuzie de sânge. În schimb, varianta regimului comunist era că este „perfect lucid și că este în stare de a-și recunoaște responsabilitățile”. Însă, dacă stăm și analizăm declarațiile date de Iuliu Maniu în fața anchetatorilor, observăm că declarațiile din 11 și 13 august 1947 sunt scrise de către altcineva și doar semnate de către Iuliu Maniu. Presupunem că ele au fost dictate de Iuliu Maniu și că starea lui de sănătate nu-i permitea să le scrie. De asemenea, se poate observa că următoarea declarație este datată 1 septembrie 1947, de această dată revenind scrisul olograf al lui Iuliu Maniu.

Grigore Gafencu își face în continuare datoria de reprezentant al democrației românești în Occident și publică mai multe articole în presă, în special în Elveția. Printre ele se numără și articolul publicat în ziarul „Jurnal de Genéve”, ediție internațională, nr. 192, din 17-18 august 1947, pe care îl anexăm prezentului articol. El a intrat și în atenția secției I a Siguranței Statului, care l-a tradus în limba română și l-a transmis superiorilor, la 29 august 1947.

După cum se poate observa din cuprinsul articolului, Grigore Gafencu continuă să atragă atenția opiniei internaționale asupra abuzurilor nemaiîntâlnite care se petreceau în România, unde se încerca decapitarea întregii elite democratice interbelice, în frunte cu Iuliu Maniu. Deși avea venerabila vârstă de 75 de ani și fiind bolnav, spune Gafencu, Iuliu Maniu a fost scos din sanatoriul doctorului Jovin și dus la subsolul Ministerului de Interne pentru a fi anchetat, în mod cu totul ilegal.

Totodată, el atrage atenția că aceste ilegalități nu se petreceau doar în țara noastră, ci făceau parte dintr-un plan bine pus la punct și dirijat de Moscova, care trăgea astfel o cortină de fier peste țările din estul Europei.

Vorbește apoi despre dualitatea discursului sovietic, care în timpul războiului aducea omagii lui Iuliu Maniu, indicându-le muncitorilor, țăranilor, soldaților români, de fapt întregii nații, să-l urmeze pe Iuliu Maniu: „strângeți-vă toți în spatele marelui vostru șef Maniu”. Iuliu Maniu devenise simbolul rezistenței împotriva ocupației germane și își risca viața, sfidându-l chiar și pe dictatorul Hitler.

Gafencu subliniază apoi schimbarea de discurs și de atitudine a sovieticilor după ce au ocupat țara noastră. Astfel, din mare patriot și simbol al rezistenței, Iuliu Maniu a devenit pentru sovietici „reacționar” și „fascist”. Marele om politic democrat le stătea în cale, nefiind de acord cu principiile nedemocratice promovate de către sovietici, care intenționau, și din păcate au și reușit, să transforme România și celelalte țări din Estul Europei în simple colonii sovietice.

Din păcate, Iuliu Maniu a plătit cu viața încercarea sa de a salva regimul democratic din România, dar rămâne pentru eternitate ca un model demn de urmat.

Articolul publicat de către Grigore Gafencu în presa occidentală democratică reprezintă un document de o valoare istorică deosebită, motiv pentru care îl redăm și noi în continuare.

Țărani de la Dunăre

„Crima” Domnului Maniu

de Grigore Gafencu

O instrucție judiciară dusă cu repeziciune a stabilit „vina” Domnului Maniu. Aceasta este informația răspândită de către „autoritățile competente”, ca urmare a unor lungi interogatorii la care a fost supus marele șef al Partidului Național Țărănesc român.

După o știre culeasă și difuzată de către radioul american, Dl. Maniu s-ar fi simțit rău în cursul anchetei și ar fi fost nevoie de o transfuzie de sânge pentru a-l reanima. O telegramă „oficială” pretinde totuși că „prevenitul” este perfect lucid și că este în stare de a-și recunoaște responsabilitățile.

Ambele știri pot fi adevărate. Dl. Maniu are 75 de ani; e bolnav; a fost scos dintr-un sanatoriu pentru a fi condus la închisoare. Dar vigoarea sa morală îl face cu certitudine capabil de a revendica, până la ultima sa suflare, toate responsabilitățile sale.

Faptul că arestarea Dlui Maniu și amicilor săi cei mai apropiați coincide cu toate urmăririle dirijate în toate țările vecine – în Bulgaria, în Ungaria, în Polonia – contra celor mai valoroși șefi ai mișcării țărănești demonstrează că valul de teroare care se răspândește, se încrâncenă la scufundarea tuturor pozițiilor din Est pe care s-ar fi putut încă sprijini o ordine europeană.

O astfel de ordine n-ar fi avut un servitor mai loial și mai curajos ca I. Maniu.

În timpul războiului, Moscova îi aducea omagii: „țărani, muncitori, soldați români – se spunea pe undele sovietice la sfârșitul fiecărei emisiuni în limba română – strângeți-vă toți în spatele marelui vostru șef Maniu …”. Astfel, Moscova recunoștea autoritatea omului care încarna deja rezistența națională.

Într-adevăr, Maniu brava furia lui Hitler și cerea public lui Antonescu de a pune capăt unui război contrar voinței și intereselor națiunei. Într-un timp în care poliția nazistă făcea ravagii în Europa, Maniu cerea rechemarea trupelor românești din Rusia, reluarea relațiunilor cu „foștii noștri aliați Franța, Anglia, Rusia, Statele Unite”, întoarcerea la o politică și la o stare de lucruri pe care țara „reală” n-a consimțit niciodată la abandonarea lor. „Sunt singurul om politic din toată Europa dominată de Axă, care a luat oficial poziție contra Axei, scria el la 24 Ianuarie 1944 Președintelui Beneș. Am dovedit astfel sentimentele reale ale poporului român față de Rusia Sovietică”.

Von Kilinger, Ministrul Reichului la București, pierdea răbdarea: „vom ști să-i închidem gura dacă e nevoie cu pumnul …”, declara el într-o alocuțiune publică. Dar cu toate insistențele Berlinului, guvernul n-a îndrăznit să se atingă de reprezentantul cel mai autorizat al opiniei publice. Îi revine astfel lui Maniu onoarea de a fi fost inima actului de liberare de la 23 August 1944, când șeful Partidului Național Țărănesc a sprijinit cu toată autoritatea numelui său și popularității sale actul curajos al tânărului Rege Mihai.

Omul rezistenței naționale nu era nici tribun, nici politician însetat de putere. El n-avea nimic dintr-un demagog. El datora prestigiul său, îl datorează încă, atitudinei morale pe care a avut-o tot timpul în viața publică. Sforțându-se să respecte cu strictețe principiile pe care le apăra, el a guvernat foarte puțin timp. Intransigența sa îl obliga adeseori la inacțiune și provoca spărturi în interiorul partidului său. Dar, îndată ce o problemă cu caracter național se punea, el devenea șeful recunoscut de toți. Națiunea întreagă căuta atunci refugiu lângă el în opoziție. Curajul său fizic, moralul său neînfricat, fervoarea sa creștinească, patriotismul său cald și totodată simplu, patriotism de pământean ieșit din sol și ridicându-se la o înaltă concepție de justiție socială, – fidelitatea sa față de prietenii dinafară „foștilor aliați”, atracția sa foarte netă și foarte veche pentru un federalism european – toate aceste virtuți îl legau fără doar și poate de țara sa și de Europa. El nu era „stăpânul” alor săi, el era conștiința lor; el este încă, oricare ar fi locul unde se găsește, în mica sa proprietate din Transilvania, în modesta sa locuință din București sau în închisoare, el e mai tare, mai permanent, și natural mai național decât toți trecătorii stăpâni ai zilei.

Și aceasta este într-adevăr ceea ce acești „stăpâni” nu-i pot ierta. Supunerea lui Maniu ar fi consacrat triumful lor; desaprobarea sa dovedește eșecul iremediabil al sforțărilor lor.

Maniu era totuși foarte aproape în a-și acorda încrederea evenimentelor. Ca și întreg poporul român, el spera o minune. El vroia să creadă că din adâncul marei suferinți a poporului rus va isbucni, liberat de victorie, un mare și generos elan de solidaritate umană, care ar uni oamenii și națiunile curbate până atunci sub jugul nedreptății hitleriste și le va înapoia încrederea și bucuria de a trăi. În ziua victoriei, Rusia Sovietică putea totul: inima popoarelor îi era deschisă.

Dar minunea nu s-a realizat. În locul unui elan de reînnoire, fu spiritul de cucerire vechi cât lumea, care a devenit mai greu peste o bună parte din Europa. Și fură clicile minoritare împinse la asaltul puterii, regimurile impuse cu lovituri de pumn imperios lovite pe masă; fu, sub acoperământul unei ideologii cu aparențe generoase, violarea constantă a voinței și intereselor națiunilor; și apoi fu marea tăcere care s-a întins atunci când închisorile s-au umplut. Hitler de abia aruncat la pământ, Anti Europa cu ochii cerniți, a ieșit din nou din adâncul vremurilor și întinde de la un capăt al continentului la celălalt întunecata domnie a ilegalității.

Or, ilegitimitatea – Guglielmo Ferrero a demonstrat-o într-o lucrare minunată – antrenează cu sine însuși Marea Teamă. Regimurile care se impun cu forța sfârșesc prin a guverna prin teroare, căci le e teamă de tot și de toți. Neputându-se sprijini pe consimțirea nimănui, el vede peste tot complot și trădare. Tot ce este normal li se pare suspect; tot ce este legitim, devine pentru ei amenințare criminală.

Este fatal ca Marea Teamă să se agațe mai întâi de toate de țărani. Oare nu-i țăranul Europei purtătorul vechilor tradiții și a unei credinți reînnoite fără încetare, care urzește de secole marele complot al pământului contra a tot ce este insolit și „străin”?

Marea Teamă s-a agățat în special de marele șef al țăranilor Iuliu Maniu. Acest om n-a ridicat niciodată mâna contra nimănui, dar conștiința sa este teribil de jenantă. Ea conține toate elementele „complotului” contra noului regim: credința în libertate, în drepturile omului și în acelea ale națiunei, credința în virtuțile pământului și în cuvântul lui Christos. Dl. Maniu crede în genere în toate valorile civilizației, care până în zilele acestea au triumfat întotdeauna asupra desordinei și imposturei.

Acolo stă crima sa. El ispășește în închisoare credințele bătrânei Europa.

Bătrâna Europa îl va înțelege oare?”

Cota: ACNSAS, fond Penal,

dosar P. 213, vol. 12, ff. 124-128.

Note:

1 Serviciul Arhive Naționale Istorice Centrale (S.A.N.I.C.), fond personal Grigore Gafencu, inv. 1698 și 2.106 (prefață).

2 Stelian Neagoe, Istoria guvernelor României de la începuturi – 1859 până în zilele noastre – 1995, București, Editura Machiavelli, 1995, p. 97.

3 Ibidem, p. 99.

4 Ibidem, p. 107.

5 Ibidem, pp. 125-134.

6 Arhiva Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (A.C.N.S.A.S.), fond Penal, dosar P. 213, vol. 3, f. 46.

7 Grigore Gafencu, Misiune la Moscova. 1940-1941, Culegere de documente. Ediție îngrijită de Ion Calafeteanu, Nicolae Dinu, Nicolae Nicolescu, București, Editura Univers Enciclopedic, 1995, pp. 11-12.

8 A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar P. 213, vol. 3, f. 46.

9 Vezi, printre altele, Marin Pop, Lupta lui Maniu împotriva dezmembrării României, în Caiete Silvane, nr. 193, februarie 2021, pp. 36-37.

10 A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar P. 213, vol. 3, f. 47.

11 Ibidem, f. 4.

12 Gheorghe Onișoru, Operațiunea Tămădău: Desființarea Partidului Național-Țărănesc (1947), București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2008, p. 50

13 S.A.N.I.C., fond personal Grigore Gafencu, inv. 1698, dosar 168, f. 2.