Gheorghe Porumbreanu, Deținutul

Stătea rezemat de zidul bucătăriei. Avea acest obicei la ora când fiecare îşi îndrepta paşii grăbiţi spre sala de mese. Stătea puțin, ca un mic ritual de ascet. Nimeni nu știa de ce. Nimeni nu ştia dacă e obosit, plictisit, sau medita la ceva anume. La ce ţi-ar putea sta gândul, în puşcărie!… Dar nimeni nu te-ntreabă, niciodată, la ce te gândeşti. Aşa că… Cine ştie! Eşti liber!… Sună ciudat, nu? Dar cine-ţi poate reprima gândurile? Dacă, prin absurd, s-ar putea capta toată tensiunea eliberată care pluteşte, undeva, deasupra unei puşcării, zi de zi şi noapte de noapte, s-ar putea să… Cine ştie!

„Vai de lumea noastră!” De câte ori aud această jelanie, care, în esenţă, nu defineşte nimic, mereu am senzaţia că, de fiecare dată, reprezintă cea mai înfricoşătoare prezicere, din partea oricui ar veni ea, pentru că… nu defineşte nimic! Te poate revolta ceva? Da! Dar nu ştii ce anume. Pușcăria e locul în care nimeni nu are prieteni. Nimeni nu plânge, nimeni nu râde. Noaptea toată lumea doarme, iar ziua toată lumea visează. Fiecare are calendarul lui, iar deasupra patului câte o poză de familie sau o iconiță.

– Salut, amărăştene! Vezi să nu dărâmi zidul. Plec în concediu. Aşteaptă-mă! Nu stau mult. Vine iarna şi nu mi-am luat lemne de foc, făcu haz de necaz fostul său coleg de celulă, râzând cu poftă la indiferenţa mută a celui rămas să proptească zidul bucătăriei, de parcă nici nu l-ar fi auzit. Râdea cu poftă, da. Își permitea.

– Ți-a plăcut?, se apropie gardianul, cu „Georgică” în mână (adică bulanul, sau pulanul gardianului). Şapte condamnări, până-n prezent! Dar mai e timp. Are o biografie a Satanei, de te ferească Dumnezeu. Acu, e-n primeneală. Are nevoie de împrospătare, de o schimbare din când în când, dar nu poate sta mult timp. Îl mâncă-n cur. Ce mai… un alonjar.

– Asta este! E modul lui de-a exista. Sau, poate, rezultatul cu metode tot mai revoluţionare al reabilitării sale, în puşcărie. Cine ştie!…

– Voi aţi vrut să veniţi aici, îl lămuri gardianul lovindu-şi, uşor, cu pulanul, coapsa dreaptă în drumul său, legănat, spre direcția porții penitenciarului, până unde trebuia să-l însoțească pe deținutul care-și ispășise, deocamdată, pedeapsa. Noi doar v-am deschis poarta.

– Mda… Mulţumim!

Ce discuţii ai mai putea purta pe această temă, în situaţia în care tu eşti deja aici? Gardianul e la serviciu. El îşi face treaba pentru care este plătit. Teoriile lui se bazează doar pe experienţa anilor petrecuţi alături de deţinuţi. Unul dintre ei le spusese, odată, deţinuţilor, de parcă le-ar fi mulţumit: „Dacă nu aţi fi voi, nici noi n-am exista. Nu ar fi nevoie de gardieni”.

Asta este simbioza noastră, pur naturală și incontestabilă. Deci… „cu plăcere?”

„Dar cui îi pasă de el, cui îi pasă de mine. Fiecare cu… a mă-sii”, gândi cu totală indiferenţă, rezematul nostru. Deţinutul are două mari preocupări: ora mesei şi câte zile au mai rămas până la liberare. Cine a făcut armata ştie ce înseamnă AMR (întotdeauna scris cu majuscule).

În perioada comunistă, deţinuţii erau singurii cetăţeni care aveau, nu dreptul, ci obligaţia de a se adresa cu „domnule”. Doar ei între ei puteau fi „tovarăşi”.

După terminarea prânzului, îi plăcea să stea în același loc, lăsându-se pe vine, fără a atinge cu fundul trotuarul îngust, rezemat cu spatele de același perete din fața zonei interzise, zonă distinctă, încadrată de un gard de beton, înălţat cu patru straturi de sârmă ghimpată, arcuită spre interior. Peretele de reazem era la o distanţă destul de mare, astfel încât să-i fie permisă staționarea în spațiul lui de meditaţie, de care deja știa toată lumea.

Îi plăcea să privească, peste gard, cerul senin. Ignora sârmele ghimpate. Adică, reuşea să le ignore; se cere precizat acest lucru. Îi plăcea să creadă că dincolo de gardul de beton nu există decât cerul. Altceva nici nu s-ar cădea să poți să-ți închipui. Pe acest cer senin şi liber îşi construia o lume a lui, aşa cum şi-o închipuia de-aici, rezemat de un perete de beton, al lui şi al oricui. Devenise, fără să-şi fi propus, un introvertit. Considera că deţinuţii de drept comun ar trebui să fie împărţiţi în penitenciare după alte criterii.

Adică cum? Cine ştie… Alte criterii.

– Iar te-apucă? – se apropie, cu o veșnic afișată aroganță, un alt coleg de celulă ce nu-i dădea pace nici măcar noaptea. De ce-ți ascunzi trecutul? Faptele tale nu se mai pot șterge niciodată. Ce-ai făcut ai făcut. Te ții mai isteț ca noi? Măi, agarici! Tu crezi că o amnistie ar însemna ceva?… Nimic, în afară de a elibera locul pentru altcineva. Atât! Tu tot captiv rămâi gândurilor tale. Tu asta aștepți, o amnistie? Naiv poți să mai fii. Tu știi ce înseamnă amnistie?

– Tu chiar n-ai de lucru?

– Nu, n-am de lucru! Eu chiar sunt filozoful pușcăriei. Amnistie înseamnă trădarea propriei identități. Cine mai ești dacă nu ai nici măcar dorința ispășirii greșelilor tale voite sau accidentale?

– Văd că tu ești și preotul pușcăriei. Mai ai și alte idei filozofico-religioase?

– Du-te naibii!… Dihanie păroasă. Sunt convins că nu știi nici măcar câte zile mai ai. Te ferești să ne spui pentru ce ești aici, de parcă ai fi unicat. Crezi că dacă vreau nu pot să aflu? Dar nu mă interesează. Uită-te în jurul tău. Pentru cine crezi că exiști? Nimic din ceea ce crezi că ești nu e adevărat.

– Nu-mi pasă de nimeni și de nimic din ceea ce mă-nconjoară. Tu nu reușești să înțelegi, filozofule?

– Nu, nu-nțeleg. Dar tu reușești să înțelegi că nu exiști?

– Hai-hai! Luați măturoiul și marș în sectorul vostru. Fir-ați ai dracului de putori ordinare – se apropie gardianul curmând discuția.

Cuminți și supuși, deținuții se îndreptară spre locul știut, fără nicio replică la adresa gardianului.

– Mama voastră!… Nu mai știți programul, așa-i? Las` că vi-l repet eu ori de câte ori e nevoie. Filozofie se face atunci când ești liber, nu aici, cu conștiința încărcată. Dacă aveți așa ceva… – mai îngăimă, ca pentru sine, gardianul.