Gheorghe Porumbreanu, Autostopista

– Ba pă mă-ta!…

Autostopişti. Nu-mi place să iau autostopişti. Dar ce mă enervează cel mai mult, atunci când refuz să opresc, e gestul lor, nu a lehamite, însoţit de mişcarea, clară, a buzelor. Le răspund manifestându-mi nevoia de reacție spontană şi necontrolată, profitând de faptul că sunt singur în maşină. Nu de alta, dar dacă ar mai fi cineva cu mine, cineva care nu șofează, n-ar înţelege mimica buzelor şi aş fi eu cel acuzat că aşa şi pe dincolo… De ce aş fi obligat să-i iau? Cine m-ar putea acuza pentru un refuz? Ba din contră! Legea…

Îmi place să conduc, dar, evident, în afara oraşului. Mă relaxează. Ascult muzică simfonică şi privesc undeva înainte, străduindu-mă să înţeleg, pe deplin şi cu toleranţă (zic eu), manevrele celor din faţa mea. Sunt convins că nimeni nu-şi doreşte un accident, dar nu toată lumea este convinsă că se poate întâmpla. Uit de toate, inclusiv de mine. Reuşesc să-mi alung toate gândurile: bune şi nebune! Dar de data asta n-am să uit să opresc la locul de întâlnire cu prietenul meu, care m-a rugat să-l duc până la intrarea în Cluj-Napoca. De câte ori ajung la trecerea pe sub podul de la intrarea în oraş, îmi aduc aminte şi recit, în gând, primele versuri din poezia Oraş al iubirii a regretatului poet timişorean, Damian Ureche, pe care am avut onoarea să-l cunosc personal:

„Aici e Clujul, fagure uituc

Miraj botanic tăinuindu-şi vlaga,

Oraş în care a iubit Beniuc

Şi-n care a-ntomnat pe lauri Blaga…”

Dar mai am puţin până să dau drumul amintirilor din tinereţe şi chiar dacă ştiu că voi ajunge la Cluj, poezia nu-mi vine în minte decât la trecerea pe sub acel pasaj ce marchează începutul oraşului. „Imediat, cum treci pe sub pod…” e vorba, reper de orientare pentru oricine.

Până la Bistrița mai e drum, aşa că am timp pentru toate. Da, eu merg de la Oradea la Bistriţa!

Nu-mi place să iau autostopişti, deoarece mă deranjează prezenţa lor în derularea gândurilor ce vor să zburde nestingherite. Pot să nu scoată niciun cuvânt, dar îi simt în spatele meu, sau în dreapta mea şi parcă mi-ar boicota intimitatea. Pe prietenul meu nu am cum să-l refuz şi nu pentru că i-aş fi dator cu ceva, ci pentru simplul motiv că este prietenul meu. Nu ajunge? Ba da! Condiţie necesară şi suficientă. Îmi place să folosesc această, eu îi zic, formulare matematică, sau să-i spun mai bine o condiţie existenţială a ceva… a orice ar putea fi de bine! Parcă-ţi dă o senzaţie de saţietate: „…suficientă”.

Clujul! Clujul adolescenţei mele nehotărâte. Ani de liceu… Nici în ultimul an nu mă hotărâsem încotro s-o apuc. Îmi dorisem mult s-ajung în faza terminală, nu de altceva, dar să scap de program, de ore fixe şi materii impuse, iar în intimitatea mea, naivă, îmi tot repetam în gând: „Mă descurc eu!…” Şi m-am chinuit o viaţă! Învăţasem sintagma: „Anii nu trec, anii vin!” Dar abia târziu am reuşit să înţeleg că ea e valabilă doar până la un punct, sau, mai simplu: până la o vârstă şi că ar fi putut avea şi o altă conotaţie decât aceea pe care o alesesem eu. Cred că, tot în naivitatea mea, ce se-ntinsese până târziu, îmi propusesem să o repet şi-n pragul morţii, când o fi să fie, odată şi-odată… Ha!

În ciuda caracterizării bacoviene de „Cimitir al tinereţii mele”, a chinurilor desăvârşirii adolescenţei, liceul mi-a rămas o plăcută amintire, datorită colegilor deosebiţi pe care i-am avut de-a lungul celor patru ani. Din zece în zece ani ne întâlnim de parcă ne-am fi întors din vacanţa de vară. Ultima dată, cineva venise cu propunerea să ne întâlnim în fiecare an. Asta spune tot!… Dar mai era un motiv, destul de serios: descoperiserăm, cu ceva mai multă convingere, că anii ne cam păcăliseră: mergeau pe drumul lor, iar noi… după ei, pe-al nostru! N-avusesem curajul să o spun de faţă cu toţi, dar cred că vine o vreme când e destul de greu să mai deosebeşti visul de realitate. Prietenia, însă, trebuie să rămână prietenie, indiferent de… orice.

Se spune că prima condiţie, în realizarea unei prietenii durabile, este legată de un cumul de informaţii pe care să poţi să le transformi, în scurt timp şi fără dubii, în certitudini pe placul tău. Unii vorbesc chiar de prietenie la prima vedere. De ce-ar fi numai în dragoste?… De multe ori, în anumite situaţii, ţi se pune întrebarea: „Ai pe cine să te bazezi?” Da! Am un prieten.

De câte ori ne planificăm o întâlnire, cu prietenul meu, începem prin a filozofa pe teme existenţiale, prin care, sau pe lângă care, trecem cu toţii, chiar fără să ne dăm seama de importanţa lor, de multe ori ajungând la concluzia că orice ni s-ar întâmpla e „un făcut”. Nu ştim ce înseamnă destin, dar „un făcut” e cu totul altceva!…

Ia uite ce manevră face idiotul! Nici măcar nu semnalizează. Zic eu că mulţi nu sunt conştienţi, ba chiar iau în derâdere faptul că ar putea provoca accidente, mai mult sau mai puţin grave.

– Măi, sulă verde!… Uite-l ce face! Dar cu cine vorbesc eu?…

Poate fi numită atenţie distributivă faptul că poţi să şi conduci, dar și să te concentrezi asupra gândurilor tale?

De multe ori mi se-ntâmplă să rămân surprins de ideile ce-mi pot veni în timpul condusului. Unii susţin că amatorii romantici, pe WC pot scrie cele mai frumoase poezii. Dar numai amatorii. În timpul condusului, pornind de la o idee, ajungi să filozofezi despre cele mai aiurite subiecte. Interesant mi se pare faptul că, odată ajuns la destinaţie, uiţi totul! E ca o pauză activă, cu rolul de a te ajuta să nu-ţi pierzi antrenamentul, gimnastica minţii. Poate chiar această stare de meditaţie, să-i zicem: ruptă în două, căci trebuie să-ţi laşi deschis un ochi de veghe la drum, te face să te simţi relaxat, fiind capabil de a te lepăda de orice alte gânduri legate de problemele cotidiene. Deci…

Aşa îmi povestea un alt prieten, coleg de serviciu, care pornea cu maşina la mare, seara după ora zece. Îi făcea plăcere să se laude: „Când ajungeam pe şoseaua principală (era să spun pe autostradă), luam linia albă între roţi şi mă opream doar când era musai.” Eu n-aş face asta. E mult prea obositor să mai ai şi responsabilitatea familiei… Nu ştiu cât m-ar relaxa un astfel de drum, având mereu în spate grija ca nu cumva să adorm sau să aţipesc, nici măcar o secundă.

Ei, iată la câte te poţi gândi fiind singur în maşină! Acasă, în fotoliu, nici prin gând nu mi-ar fi trecut toate aceste amintiri. Acasă, zice-se, că nu ai timp.

Ia uite-l! Dar cine e madama ce-l însoţeşte pe bunul meu prieten, că nu-i soţia lui? Poate aflu trăgând pe dreapta. E prima condiţie necesară, dar nu şi suficientă. Parcă sună mai aproape de realitate: nu şi suficientă!

– Salut, salut!

– Salut! îi răspunsei, privind-o atent pe doamna necunoscută, după aspect, mult mai în vârstă decât noi, ce se pregătea să urce, fără a aştepta vreo aprobare din partea mea.

– Doamna ar dori să ajungă la Cluj, dacă eşti de-acord. Dar, dacă nu te deranjează, în celălalt capăt al oraşului. Adică, eu la intrare, doamna la ieşirea din Cluj – mă lămuri prietenul meu zâmbind cu satisfacţie, văzându-mi mutra mirată şi ghicindu-mi nedumerirea. Ştia el ce ştia, despre autostopiste…

– Sunteţi împreună?

– Nu, nu! E prima oară când ne întâlnim. Am intrat doar în vorbă, aşteptându-te pe tine.

– Bine. Poftiţi, doamnă! o îndemnai, meditativ, privind-o cum urca, liniştită, de parcă eu nici n-aş fi fost de faţă.

– Mulţumesc mult.

Nu am considerat că trebuie să-i dau explicaţii în privinţa ezitării mele, sau a nehotărârii de a accepta să duc o străină, autostopistă, în drumul meu până la Cluj-Napoca. E de-ajuns că am acceptat. Oricum, nu mai eram singur. Ea n-are de unde să ştie că nu iau autostopişti. Dar nici nu cred că se aştepta la vreo explicaţie, oricât de lămuritoare ar fi fost ea.

Vremea bună mă determină să-nchid ochii la orice inconveniente. Soarele nu e doar o sursă inepuizabilă (zicem noi, dar hai să o lăsăm aşa) de căldură şi lumină. El este, în acelaşi timp, un factor de bună dispoziţie pentru toată lumea şi la îndemâna oricui. Uite un fapt la care nu e nevoie să te gândeşti, nici să fii singur în maşină. E… pur şi simplu!

– Ce mai „învârţi” tu? îl întrebai pe prietenul meu, aşa, ca fapt divers.

– Mai nimic. Cred că de la o vârstă, trecând printre furcile neputinţei de a corecta, măcar, câte ceva, ajungi la o blazare tipică pe soclul înalt şi parşiv al indiferenţei. Sau, mai rău! La un stereotip de factură socială: faci şi tu ce face toată lumea! Ajungi chiar să treci cu nonşalanţă pe lângă tot ceea ce nu poţi controla sau demonstra.

– Adică?

– Fenomene ce nu te influenţează cu nimic. Auzi că se-ntâmplă. Ei şi!…

– Curioasă constatare!

– Hai, dacă tot veni vorba, să-ţi povestesc… o poveste! Ce menire are întotdeauna o poveste?

– E!…

– Să te pună pe gânduri. O poveste niciodată nu se termină căci de-aia e poveste! Pe când o întâmplare nu poate să nu aibă o finalitate. Doar că finalitatea, de multe ori, nu e altceva decât o dilemă. E!…

– Ia spune! Tot avem timp berechet. Haide, fă-mă curios! S-a-ntâmplat ceva şi eu nu ştiu nimic?

– A fost odată ca niciodată…

– E, na! Începutul văd că e… de poveste. Dar știi ce spunea Cehov? … „Într-o povestire tăiați începutul și sfârșitul. Acolo se minte cel mai mult.” Continuă tot aşa şi numai ce ne vom trezi la Cluj-Napoca.

– La intrare.

– Daa, la intrare. Apoi la ieşire.

– „Râzi tu râzi, Harap-Alb…”. Te avertizez că n-o să-ţi placă povestea. Poate chiar te va supăra. Dar suntem prieteni adevăraţi şi mizez pe asta.

– Te-ascult cu toată condescendența.

– Nu e nu ştiu ce… E vorba de veşnica întrebare-dilemă: „De ce mi se-ntâmplă numai mie?”

– Refuzând fiecare o introspecţie în trecutul său întotdeauna „fără greş”.

– Ceva de genul…

– Sper că nu ai probleme.

– Nu, nici vorbă! Ceva de domeniul fantasticului. Dar hai să ne distrăm puţin.

– Te-ascult.

– Tu ştii că acum câţiva ani hotărâsem, cu toată convingerea, implicarea mea în politică. Într-un partid de dreapta. A fost o reacţie la acapararea puterii de către partidul neocomunist. Fusesem convins că lucrurile se pot schimba. Dar asta e o altă problemă. În iarnă, activând cu toată seriozitatea şi implicându-mă trup şi suflet în tot ceea ce sperasem a fi o soluţie, am fost propus pentru o funcţie importantă la un nivel înalt. Ştii vorba: dacă te bagi în ceva, bagă-te până-n gât, nu face nici figuraţie, nu căuta nici doar propriul interes. Te dedici trup şi suflet, sau îţi vezi de treaba ta. Asta a fost structura mea dintotdeauna. Aşa m-a făcut mama. Ori tata! Nu are importanţă despre ce fusese vorba. Important e că după câteva luni, la partid, ajunge o decizie a CNSAS-ului. Cine… cum… ce!…

– Hai, nu mă înnebuni!… Tu inf…

– Da, poţi să o spui până la capăt: „Eu informator al securităţii!” Dacă vrei, opreşte şi cobor.

– Vorbeşti prostii!

– Pe vremea studenţiei, acum mulţi ani, s-a-ntâmplat ceva ce atunci păruse o nevinovată farsă, o glumă, o prostie!… De mult aş fi putut să-ţi povestesc totul ca pe o poantă reuşită, ba chiar să mă fi lăudat că i-am fentat pe securişti, dar pur şi simplu am uitat de această, hai să-i zic, poveste, deşi nu aş greşi cu nimic dacă aș caracteriza-o ca o întâmplare. Sau poate că neavând niciun efect negativ asupra nimănui, nu i-am dat nicio importanţă, părăsindu-mi, ca atare, memoria.

Într-o zi, cum zicem noi, cu soare, mă trezesc cu securistul ce avusese grijă de noi, ca nu cumva să cădem în păcatele unor visuri şi dorinţi occidentale, sau anti nu ştiu ce. Mă invită în biroul său şi printre întrebări de genul: cum merge treaba cu şcoala, dacă sunt mulţumit, sănătos şi alte prostii, în final trece la subiect, fără nicio ezitare: „Uite la ce m-am gândit eu…”, şi lăudându-mă ca pe un utecist de nădejde, îmi propune, cu multă înţelegere şi mascată condescendenţă, să-i dau anumite informaţii despre colegii mei, bineînţeles, spre ajutorul lor, în scopul de a le readuce paşii pe calea cea bună. Iniţial, în naivitatea mea, crezusem că doar glumeşte. Dar în final, problema devenise serioasă. Nu-mi fusese greu să înţeleg la ce se gândise.

Nu ştiu nici azi cum de-i căzusem cu tronc securistului. Nici măcar nu realizasem, în totalitate, în acea perioadă de tinereţe zburdalnică, inocentă şi plină de altfel de visuri, ce înseamnă asta. Informator!… Eu toată facultatea îmi văzusem de treabă, n-avusesem examene picate, absenţe nemotivate sau alte probleme de disciplină, să creadă cineva că aș fi avut nevoie de „sprijin”, cum auzisem că mai făceau alţii, că se mai profită.

Nu cred că cineva ar fi putut să treacă cu nonşalanţă sau cu indiferenţă peste o astfel de situaţie. Pe moment simţisem nevoia unei plimbări în singurătate. Răspunsul trebuia să-l dau în câteva zile. Mi se dăduse şi timp de gândire. În acele clipe mă simţisem singur, deși eram înconjurat de colegi şi prieteni, vorba lui Octavian Paler: „Nu poţi să fii singur cu adevărat decât în mijlocul oamenilor.” Îmi pusesem problema dacă pe această temă te puteai sfătui cu cineva. Frica parcă te urmărea după colţ. Cu ăştia nu te puteai juca…

M-am întors la cămin şi i-am chemat pe trei dintre cei mai buni prieteni de-ai mei în care în acea perioadă aveam cea mai mare încredere. Mi-era teamă de consecinţele pe care le-ar fi putut avea un refuz. Le-am povestit totul! Câteva minute rămăseserăm cu toţii duşi pe gânduri, uluiţi! Într-un târziu, soluţia venise din partea unuia dintre ei, care îmi sugerase să accept.

Acum mă gândesc dacă nu cumva fusese egoist! Poate, puţin…

Am rămas cu gura căscată. El fusese întotdeauna cel mai revoltat de mârşăviile securităţii. L-am întrebat: „Daʼ ce-ţi veni?” Atunci, antisecuristul a-nceput să ne prezinte următoarea logică: „Dacă tu refuzi, va găsi pe altul mai «slab de înger», mai interesat de nişte avantaje de care ar putea profita cu mult cinism, ca să nu zic altfel, şi nu vom şti niciodată de cine trebuie să ne ferim. Poate, peste ani sau, de ce nu (?), chiar în perioada studenţiei, mâine, poimâine, nu vom şti de ce suntem chemaţi să dăm cu «Subsemnatul» pentru că am spus un banc cu… Aşa, cu siguranţă vom fi puşi în gardă. Tu nu vei turna pe nimeni, iar la sfârşit vei fi criticat şi muştruluit că nu ai avut activitate.”

Cu asta reușise să ne lămurească pe toţi. Logica lui avusese o… logică. Îl întrebasem dacă securistul nostru va fi atât de naiv încât să înghită găluşca. Avusese o experienţă de ani de zile cu studenţii. Cu asta se ocupa zi de zi.

„Dar ce poate să-ţi facă? Vei mai scrie şi tu câte un raport în legătură cu lucruri şi fapte neimportante pentru el şi care să nu afecteze pe nimeni.”

Asta fusese, în final, concluzia unanimă, care mă determină să accept ideea. Norocul meu că eram în ultimul an şi se sfârşea chinul, şi de ce să nu recunosc: frica!

Totul s-a petrecut aşa cum prevăzuserăm. Rapoartele înaintate nu avuseseră nicio noimă şi ca atare nimeni nu a fost tras de urechi. Că securistul înghiţise sau nu găluşca, nu ştiu, şi nu interesase pe nimeni. Mi-aduc aminte de un singur lucru: în ultima zi de şcoală, securistul mă văzuse şi, de la distanţă, îmi făcuse un gest cu degetul arătător, dar mai mult de autoconsolare decât de ameninţare. Deci, nici măcar nu-mi purta ranchiună.

Am tras o singură concluzie în urma acestui gest: un securist, oricât de minim gest uman ar fi încercat vreodată să facă, tot o brută rămânea. Nu-l puteai evidenţia altfel!

La terminarea facultăţii am fost repartizaţi care-ncotro, iar legătura dintre noi a devenit tot mai slabă.

Cam aici se termină povestea mea, dacă vrei, fantastică. M-am resemnat, cuminte, am făcut un pas înapoi şi-acum îmi văd de treabă. Atâta tot! Şi-acum, iată-mă, autostopistul tău din dreapta. Vei avea întotdeauna în faţa ta un veşnic informator al securităţii!

Se aşternu liniştea. Minutele treceau măsurând doar ca o iluzie ternă distanţa ce ne apropia de destinaţie.

– Să-ţi mai spun ceva? Ceva ce s-ar putea să te facă să râzi sau să plângi. Dar, de fapt, n-ai de ce să plângi o realitate la construirea căreia am participat cu toţii. E istoria noastră recentă, cu care nu ne putem lăuda, dar nici a o contesta nu putem.

Trecând, într-o zi, tot cu soare, prin faţa Casei Poporului, într-o mică delegație de serviciu, pe cine crezi că văd, de la distanţă, ieşind din clădirea impunătoare?

– Bănuiesc şi nu am de ce să mă mir.

– Da… La costum de culoare deschisă, ca un june-prim, imaculat şi plin de zel patriotic…

Prietenului meu nu-i ajunse caracterizarea, dar neputând să se exprime altfel, în prezența autostopistei, căută un carnețel în torpedo și scrise, cu satisfacție: „Ca o sulă camuflată în prezervativ alb, cu miros de mucegai.”

– Un merituos parlamentar, luptător neobosit, pentru…

– Nu ştiu dacă mă crezi, dar mi s-au înmuiat picioarele.

Se făcu din nou linişte! Am simţit nevoia să intervin.

– Dar, acum, lămureşte-mă: e o poveste sau o întâmplare?

– Nu ştiu. Eu doar ţi-am spus-o! Dacă tu crezi, bine, dacă nu… Uite că ne-a trecut timpul pe nesimţite, completă prietenul meu, cu ochii fixaţi, ca în extaz, undeva în asfaltul ce se derula ca un covor pe sub roţile maşinii.

– Bine… Mai exact, unde cobori tu? încercasem eu să sar peste subiect.

– Unde cobor de obicei. Stai cam rău cu memoria.

Tăcurăm amândoi.

Doamna din spate nu scosese niciun cuvânt tot drumul. Poate o impresionase povestea prietenului meu, sau chiar o speriase. Asta este!… Sunt tentat să cred că prietenul meu simţise nevoia să se destăinuie nu numai în faţa mea. Dar…

Nu după mult timp, l-am debarcat, urându-i toate cele de urat, ca la orice    despărţire.

– Drum bun! îmi ură şi el, luându-şi „la revedere” şi de la doamna pe care am înţeles că nici el nu ştia cum o cheamă.

– Mersi, mersi.

A naibii poveste! Am convingerea, sută la sută, că totul s-a petrecut aidoma, dar nu pot să nu mă întreb: a câştigat, a pierdut?… A rămas „sărac şi cinstit” (?), vorba neocomuniştilor. Cine mai ştie…

Poate că până la urmă totul a fost un joc al sorţii, al hazardului. Nici nu ştiu exact ce poate defini fiecare în parte sau dacă sensul lor e diferit, chiar dacă acţiunea, în sine, o putem încadra la capitolul: o şansă risipită-n van! I se întâmplase şi lui ceva, o dată-n viaţă.

Fusese convins că destinul îi bătuse la uşă, dar uitându-se pe vizor constatase că, de fapt, greşise adresa. Mă şi umflă râsul de ideea lor din facultate, dar şi de consecinţele păcatelor tinereţii. Acum râdea şi el ca de o glumă proastă.

Ce mai contează cum o duce sau ce mai duce, ca entitate din categoria acelora care pot spune, ori simt nevoia să spună, că viaţa le-a jucat o festă. Ce-ai mai putea face după o asemenea poveste, decât să dai drumul unui oftat!

Asta este! Vorba unui alt prieten, total anticomunist, dar mai şugubăţ: „Mergem înainte că-nainte a fost mai bine.”

Prin Cluj-Napoca e greu de circulat. Sunt multe maşini, iar, cel puţin, prin centrul oraşului, este imposibil să fie lărgită strada. Ar însemna să distrugi tot ceea ce e mai frumos în oraş. Clădiri vechi, medievale, de sute de ani, ce-mpodobesc oraşul ca pe o inefabilă şi splendidă metropolă. Nici nu se pune problema! Ar însemna să goleşti de esenţă un oraş capabil să impresioneze orice turist, din orice colţ al lumii. Singura soluţie pentru şofer este ca la intrarea în oraş să te încarci cu multă răbdare sau chiar să-ncepi să fredonezi ceva vesel. Eu, în plus, trebuie să am grijă să nu mă enervez, ca să dau drumul la reacţii nepotrivite, căci nu mai sunt singur. Dar nici nu voi mai da de autostopişti prin oraş, de asta sunt sigur.

Un semafor, apoi la dreapta, tot înainte, apoi la stânga, iar un semafor, tot înainte pe un bulevard mai lung, încă un semafor, după care liber, până la ieşirea din oraş, spre aeroport.

Acuşi voi scăpa şi de autostopista mea, din spate, pe care nici nu o cunosc, dar nici n-am schimbat o vorbă cu ea.

– Să-mi spuneţi unde doriţi să coborâţi, doamnă!

Niciun răspuns. Repet întrebarea:

– Doamnă, unde să opresc?

Nimic. Mă uit în oglinda retrovizoare. Doamna stătea cu ochii îndreptaţi spre geamul lateral, privind în gol, visătoare şi total absentă. Pe moment am avut o tresărire uşoară. Sper să nu fie vorba de ceva…

– Doamnă!

– Da, da! se răsti la mine, ca trezită dintr-un somn adânc.

– Unde…

– E bine, e bine. Credeţi că domnul a avut dreptate cu povestea lui din studenţie? întrebă doamna, fără a ne privi în oglinda retrovizoare.

– Sunt convins. Şi mai sunt convins de un adevăr: nu e singurul caz de frustrare politică. Osul e prea mare, iar momentul prea prielnic pentru a da din coate. Odată scaunele ocupate…

– Nu sunteţi sincer, în primul rând cu dumneavoastră. Ce-aţi făcut în toată această perioadă, de după revoluție? Tăceți, da? se repezi parcă înfuriată de indiferenţa mea, deloc ascunsă.

Sincer, mă umflă râsul, dar nu de subiectul discuţiei, ci mai degrabă de avântul inexplicabil al doamnei, ce instantaneu îşi descleştă buzele, cu atâta dezinvoltură încât tot instantaneu mă determină să devin sarcastic. Tot drumul păruse împăcată cu sine şi cu toate. Pe moment, necunoscând-o, normal că mi-am pus problema dacă nu cumva are probleme psihice. Adică cum?!… Mai mare-mi fu surpriza când se repezi să deschidă portiera şi fără să mă întrebe dacă o costă ceva, sau cât (oricum eu nu iau bani, deoarece nu iau autostopişti), coborî revoltată, fără să mă salute, măcar, ori să-mi mulţumească. Atât!

După câteva minute, timp în care mă gândisem ce a vrut să spună, am coborât şi eu, meditativ, de parcă ar fi trebuit să iau o decizie bine motivată, şi mai ales, la timp.

– Ce mă-sa!…

Am scos o ţigară din pachetul aflat în buzunarul cămăşii cu mânecă scurtă şi aprinzând-o, proptindu-mă de capota maşinii, am început să pufăi: fără gânduri, fără pasiune, părăsit de orice sentimente. Pentru un moment devenisem absent ca o legumă. Mă uitam în jur, fără să văd nimic. Mă întrebam dacă se leagă ceva din toate poveştile astea. Totul era o poveste. Da… Acum sunt sigur de asta, fără să-l mai întreb pe prietenul meu „informatorul”.

M-am trezit vorbind singur şi fără vlagă.

– Da! Și fără excepţie…