„În vacanța mare din vara anului 1903 aveam să-mi sporesc orizontul cu experiența unei lumi noi, a Muntelui”. Așa începe capitolul XII al Hronicului… Pornită din rațiuni salutare („Tata, pe care nu l-am știut niciodată prea sănătos, se pomeni într-o zi cam slăbit și ne spuse că are de gând să-și mute casa la aer mai tare!”), călătoria se va dovedi binefăcătoare și pentru copil („Crescusem prea înalt pentru anii mei și eram cam transparent; din care pricină împresurat de îngrijorarea nestăpânită a întregii familii”). Dar „câștigurile” călătoriei de-a lungul râului Sebeș până la Bistra și ale răstimpului petrecut în preajma munților vor fi numeroase și diverse. Dincolo de ceea ce li se ofereau simțurilor („Regiunea își desfășura frumusețile cotitură după cotitură. Aerul era mai proaspăt. Apa râului tot mai sălbatică”), copilul nu va uita „întâmplările”, experiențele și stările emoționale trăite în popasurile călătoriei. La Săsciori, „am urmărit cu ochii, din apropiere, meșteșugul olarilor” gușați pe care îi regăsim în poezia Olarii din volumul Nebănuitele trepte. La Căpâlna, „un sat adunat ca într-o căldare, în fundul unei văi adânci”, se oprește îndelung cu privirea „asupra unei mori străvechi de lemn, ale cărei roți mi se părea că se învârt fără întrerupere chiar de la începutul lumii”. Imaginea morii vom regăsi-o în piesa de teatru Arca lui Noe.
Poemul Iezerul,din volumul La curțile dorului, își are „obârșia” în excursia spre muntele Șurianul („în fața noastră sub creștetul boltit al Șurianului, într-o adâncitură se întinde oglinda netedă a iezerului. Acesta era așadar ochiul de mare! «E ca și cum Marea ar avea un ochi în vârf de munte!» – așa îmi tălmăceam eu cuvântul”). Peisajul din jurul iezerului îl va „urmări” toată viața: „De câte ori citesc poezia lui Goethe Über allen Gipfen (Cântecul de noapte al drumețului în traducerea lui Șt. Aug. Doinaș) se actualizează în mine același material psihologic… Cântecul lui Goethe, cu trăirea și sensul rostit, l-am localizat încă de la prima lectură, în acest peisaj din iezerul Șureanului, aceasta s-a întâmplat mulți ani după ascensiunea mea la iezer. Dar și astăzi, după ce aproape cincizeci de ani au trecut de la întâia citire a poeziei, mă urmăresc la lectura ei peisagele Șureanului”.
Nu lipsite de importanță sunt și achizițiile lexicale ale copilului, prilejuite, bunăoară, de contactul cu „viața de stână”: „Bacii și băcițele ne primeau cu chiote de departe. Nu se dădeau înapoi niciodată de la osteneala unui balmoș pentru noi. Se punea într-un ceaun zăr pentru mămăligă… Fiertura de făină și de zăr era încetul cu încetul dozată cu toate derivatele stânii: cu urdă proaspătă, cu caș dospit, cu brânză… Ne da fumul de brad în ochi în fața ceaunului cu balmoș, dar rezistam înecați până la lacrimi, pentru bucuria de a fi în față la ritualul facerii. Vedeam și auzeam de toate la stână. Culegeam vorbele ciobanilor, luam parte ca privitor, la mulsul oilor, lângă strungă, și mângâiam în celar cașii înșirați ca pâinile să se dospească, pe polițe curate, spălate cu zăr. La întoarcere ne alegeam, câte un burdufel și aduceam într-un vas de pământ, cu toartă peste gură, lapte de oaie”. Am subliniat grafic cuvintele care se regăsesc în lucrările lingviștilor referitoare la substratul limbii române: baci, bucurie, burduf, strungă, urdă, zăr(?). Dintre toate acestea, substantivul strungă „deschizătură îngustă a unei îngrădituri prin care trec oile una câte una la muls” se regăsește în toate listele, unele mai restrânse, altele mai largi, ale cercetătorilor care s-au aplecat asupra elementului autohton al limbii române, limba traco-dacă. A contribuit la aceasta și faptul că, sub raport fonetic, apropierea de forma albaneză shtrungë este evidentă. Blaga îl „culege”și-l reține, valorificându-i, ulterior, posibilitățile combinatorii deschizătoare de noi perspective semantice. În creația lirică cuvântul apare doar în poemul În mănăstire de munte,datat 1925, neinclus în vreun volum, dar prezent în Addenda ediției îngrijite de George Gană și Dorli Blaga (Opera poetică, Humanitas, 2007): „Singurătatea îmbrățișată cu sângele meu / Același cântec întunecat rămâne / Fie că sufletul mi-l trec prin strungă de foc, / Fie că sparg paserilor pâne”.
În schimb, substantivul strungă, însoțit de determinanți,apare în alte scrieri blagiene. Cu enunțul: „Toți frații mei au fost trecuți prin strunga îngustă a acestei școli” (cu referire la gimnaziul săsesc din Sebeș), ne îndepărtăm de domeniul păstoritului, deoarece strungă, mai ales prin adjectivul atașat, sugerează rigorile programului școlar și rânduielile încetățenite, în timp, într-o școală, pe frontispiciul căreia scria: Bildung ist Freihert (Cultura e libertate) și ai cărei învățători și profesori „erau, cei mai mulți, fețe umblate pe la universitățile germane”. În ciuda severității acestora, li se oferea elevilor dispuși la efort oportunitatea de a ieși în față. Spiritul de concurență se concretiza în jurul „locurilor” pe care le ocupa elevul în sală. Din ultima bancă, unde Herr Lehrer Roth, bătrânul dascăl cu barbă lungă, îl dusese prinzându-l de sfârcul urechii, „într-un fel ce arăta multă obișnuință”, în decurs de trei săptămâni, prin eforturi deosebite, elevul Blaga ajunge întâiul în clasă, fiindcă în școală domnea și un spirit de echitate. Așadar, când devine parte a unei construcții metaforice genitivale, substantivul strungă primește alte nuanțe semantice, sugerând încercările și dificultățile caracteristice domeniului numit de substantivul care îl însoțește.
Revenind, peste ani, pe Valea Sebeșului, Axente Creangă, personajul narator din Luntrea lui Caron, de fapt Lucian Blaga deghizat sumar, ajunge la Căpâlna și trage la familia preotului Bunea din dorința de a se reîntoarce la uneltele sale pe care, de atâta timp, le părăsise: „N-aș vrea să-mi scape prin strunga calendarului nici un ceas, [fiindcă] nu mi se îmbie astăzi decât rar câte o bucurie, și cea mai rară e a liniștei”. Se înțelege că „strunga calendarului” este una și mai riguroasă, căci calendarul, care măsoară ireversibilitatea timpului, nu permite adaosuri. Nu trebuie să surprindă prezența unei construcții metaforice pe același tipar (subst. strungă + subst. în genitiv) într-o pagină din scrierile filosofice ale lui L. Blaga. În capitolul „Despre mituri” din Geneza metaforei și sensul culturii, L. Blaga își propune, mai întâi, să restituie termenului „mit” înțelesul său de obârșie, „demnitatea inițială”. Între altele, filozoful arată diferențele între mituri și construcțiile științifice: „Miturile și plăsmuirile cunoașterii științifice se deosebesc prin chiar structura lor, ele nu trebuie să-și aștepte clasificarea în discuție de la o trecere prin strunga verificării”. În paginile aceluiași volum, Trilogia culturii, cititorul întâlnește sintagme de o mare plasticitate. Stilul este definit, rând pe rând, astfel: „stilul e ca un jug suprem”,„răsad de seve grele ca sângele”, „pom liminar, cu rădăcinile în altă țară”, „stilul nu e alcătuit numai din petale vizibile; stilul posedă și rânduri-rânduri de sepale acoperite și un cotor de forme oarecum subteran și cu totul ascuns”.
+ There are no comments
Add yours