La martie, cea de-a treia lună a anului, numită și mărțișor, fac trimitere două expresii populare. Într-una, mai puțin cunoscută, luna martie este numită „luna lui traistă-n băț” și a fost explicată astfel de Stelian Dumistrăcel: „[martie traistă-n băț] înseamnă, din optica grijilor oamenilor pământului, luna sărăciei, când rezervele alimentare s-au terminat, resursele primăverii n-au apărut încă, iar încălzirea timpului le permite celor aflați la strâmtoare să o pornească la drum…; că martie luna lui traistă-n băț înseamnă luna sărăciei ne-o dovedește denumirea metaforică traistă goală a vântului pustiitor de sud-vest” (în Expresii românești. Biografii-motivații,Iași, Institutul European, 1997, p. 245). Cea de-a doua expresie, martie din post nu lipsește, cunoaște în vorbire formele ca martie-n post și ca postul în martie. Avem de-a face cu o comparație eliptică pe care vorbitorul o poate întregi printr-o propoziție simplă bimembră, în care să numească și „termenul de comparat”, pentru a da sugestia inevitabilului, a legăturii presupuse dintre două fapte, evenimente etc. În Noul dicționar universal al limbii române, înțelesul expresiei ca postul în martie este acesta: „se spune despre cineva nelipsit de la ceva profitabil”. Dacă ținem seama de acest înțeles, atunci verbele potrivite în prima propoziție ar putea fi: a sosi, a se ivi, a apărea etc.
Cu nu poate lipsi mart din paresime, vorbă înregistrată de Iuliu Zanne în Proverbele românilor I, ne apropiem de un cuvânt de origine latină (păresimi), prin care românii au de numit „patruzecimea” și, mai apoi, cu un cuvânt slav, „postul (cel) mare”. Lat. Quadragesima (dies), prin forma populară quaresima, s-a păstrat și în franceză (carême) și în spaniolă (cuaresma). Expresiile din franceză (arriver comme mars en carême) și spaniolă (no puede más faltar que marzo de cuaresma) sunt identice nu numai prin semnificație, ci și prin structură. După ce a fost identificat (S-au pristăvit preoteasa Maria la păreasimi ) și datat (a. 1626) de B.P. Hasdeu (în Cuvente din bătrâni, II, 243), termenul a reținut atenția tuturor lexicologilor. Mai întâi, Lazăr Șăineanu, unul dintre „ucenicii” lui B.P. Hasdeu, include cuvântul în lista termenilor ce ilustrează fondul primitiv latin al creștinismului român: păresimile, din latinul quadragesimaI, literal a patruzecea zi [înainte] de Paști, adică postul Paștilor, scurtat în păresi,mai cu seamă în compozițiunea miezi-păresi, adică „mijlocul postului paștelor” (Încercare asupra semasiologiei limbei române, Editura de Vest, Timișoara, 1999, p. 79). Sextil Pușcariu reia ideea, cu același material lexical, în Limba română: „la noi s-au păstrat termenii primordiali creștini, precum Dumnezeu (domine deus), biserică (basilica), cruce (crux), botez (baptizare), înger (angelus), Paști (Paschae), păresimi (quadragesima)”. În Aventurile unor cuvinte românești, vol. II, Univers Enciclopedic, București, 2006, Marius Sala face referiri la alte trei cuvinte moștenite din latină legate de tradiția postului: a ajuna, cârneleagă, câșlegi.
Se cuvine să amintim faptul că acest cuvânt „învechit și popular”, frecvent în colecțiile și studiile de folclor și etnologie, „trăiește”, de fapt, prin creațiile literare valoroase în care apare. Nelipsit din citatele dicționarelor este un enunț din Amintirile… lui Ion Creangă: „Și am dus-o noi așa până la Mezii-Păresii…”(cu referire la întâmplările celor doi școlari, Nică și Dumitru, ajunși la Broșteni), în care cuvântul subliniat funcționează ca indice temporal. Supărările și bucuriile celor doi, în timpul întoarcerii la Pipirig, alternează, însoțite și amplificate fiind de vremea capricioasă a lunii martie. Prezența termenului popular păresimi în „poemul ludic” După melci al lui Ion Barbu este firească, ilustrând – scria Șerban Cioculescu – alături de metrica populară, repetițiile și paralelismele, „instinctul folcloric fără greș”. Vremea primăvăratecă din prima parte a poemului îndeamnă la căutare: „Când păresimi da prin lunci / Cu pietrișuri de albine, / Ne părea la toți mai bine: / Țânci ursuzi, / Desculți și uzi, / Fetișcane / (Cozi plăvane) / O porneau în turmă bleagă / Să culeagă / Ierburi noi, crăițe, melci…)”, dar se va dovedi înșelătoare, căci martie nu se dezminte: „Toată noaptea viscoli… / Încă bine n-ajunsesem / Că porni, duium, să vie / O viforniță târzie de Păresimi”. Descântecul-invocație, prin care copilul îmbiase melcul: „Melc, melc, / Cotobelc, / Ghem vărgat / Și ferecat; / Lasă noaptea din găoace / Melc nătâng și fă-te-ncoace / Printre vreascuri cerne soare, / Colți de iarbă pe răzoare / Au zvâcnit, iar muguri noi / Pun pe ramură altoi. / Hai, ieși, / Din cornoasele cămeși!” va deveni, în final, cum afirmă Nicolae Manolescu în Istoria…, „un bocet pur și delicat fără echivalent folcloric”: „Melc, melc ce-ai făcut / Din somn cum te-ai desfăcut? / Ai crezut în vorba mea / Prefăcută… Ea glumea! / Ai crezut că plouă soare, / C-a dat iarbă pe răzoare / Că alunul e un cântec… / Astea-s vorbe și descântec! / Trebuia să dormi ca ieri / Surd la cânt și îmbieri, / Să tragi alt oblon cu var / Între trup și ce-i afarʼ… / Vezi? / Ieșiși la un descântec: / Iarna ți-a mușcat din pântec… / Ai pornit spre lunci și crâng, / Dar porniși cu cornul stâng, / Melc nătâng! / Melc nătâng!”.
