Dacă pentru criticul și istoricul literar Eugen Lungu, a cărui carte De ce spunem așa 2 am prezentat-o în numărul trecut, a scrie despre cuvinte reprezintă „un soi de Violon dʼIngres”, o pasiune, pentru filologul Ionel Funeriu a urmări viața cuvintelor și textele în care acestea apar constituie însăși esența preocupărilor științifice, pasiunea devenind „boală etimologică”. Ce presupune munca „iubitorului de cuvinte” aflăm din textul Filologicale al lui Nicolae Manolescu, text pe care „România literară” îl republică în nr. 43-44 din 2024: „Disecarea textului sub raport lingvistic, identificarea sensurilor și formelor, a rădăcinilor, relevarea topicii, a excepțiilor care confirmă regula și creează originalitatea și a raporturilor intertextuale, iată tot atâtea filologicale uitate”. Fiecare element al acestei „fișe a postului” poate fi ilustrat cu lucrări ale lui Ionel Funeriu: Versificația românească. Perspectivă lingvistică (1980), Al. Macedonski. Hermeneutica editării (1995), Biografii lexicale (2016), Introducere în ortotipografie (2021). A militat pentru acuratețea redării unui text literar, a propus soluții pentru corectarea greșelilor strecurate în edițiile unor mari poeți. Cât timp a fost profesor activ, Ionel Funeriu s-a aflat într-un dialog continuu cu elevii și studenții. După pensionare, în lipsa acestora, începe să posteze pe contul FB „oarecum în joacă, mici reflecții pe teme diverse: lingvistică, didactică, istorie”. În anul 2023, Ionel Funeriu se hotărăște, la sugestia și îndemnurile zecilor de cititori care-i urmăreau postările, să-și adune textele într-o carte. Noutatea absolută a volumului apărut la Editura Universității de Vest, într-un tiraj de 300 de exemplare, o constituie faptul că autorul reproduce și comentariile cititorilor. Ceea ce presupunea dialogul față-n față (aplauze sau, dimpotrivă vociferări „nu se aude”, gesturi, rumoare, fapte care puteau să-i canalizeze conferențiarului discursul) este înlocuit acum de comentariile cititorilor (unele pertinente, altele ironice, unele encomiastice, altele defavorabile). Aprecierile favorabile ale colegilor și ale foștilor studenți nu-l împiedică pe autor să le reproducă și pe cele semnate cu pseudonime: (Păcătosu, Grammaticus, Ironitu). Epuizarea rapidă a primului tiraj a impus apariția ediției a doua, revăzută și adăugită. Un exemplar din ediția din 2024 mi-a pus în mână colegul Viorel Mureșan, după ce s-a întors de la Săvârșin în postura de câștigător al Festivalului anual „Dorel Sibii”, asigurându-mă că și eu îl voi citi din doască-n doască. Și așa s-a întâmplat. Succesul cărții se datorează și faptului că îndepărtarea de stilul „academic, obiectiv și rece, atât de obișnuit în circumstanțe strict științifice” nu a însemnat adoptarea stilului feisbuchist („exprimare nedeghizată, francă și familiară în același timp, marcată de frivolități și de absența oricăror tabuuri lingvistice”). Dimpotrivă. Ionel Funeriu crede în căldura stilului: „N-am încercat să maschez emoția, dar m-am ferit de efuziuni sentimentaloide. Eu cred că nu se poate scrie convingător despre un subiect pe care nu-l îndrăgești și care nu te implică emoțional”. Chiar și celor care au scris comentarii nefavorabile, autorul le răspunde „calm și politicos, uneori cu înțelegere, câteodată ironic, dar întotdeauna sine ira et studio”.
Cartea cuprinde patru secțiuni: Didactice, Arcadia Roșie, Filologice și Evocări. Multe pagini din prima secțiune se ocupă de plagiat, lămurind conceptul și subliniindu-i nocivitatea pentru societate. Din experiența de conducător de doctorat a dedus că sunt plagiatori inocenți, rafinați, abuzivi și dezechilibrați și trei feluri de plagiat: intenționat, imprudent și neintenționat. Fiindcă e vorba despre o fraudă academică, e firesc să apară printre comentatori nume cunoscute din publicațiile literare: Vasile Popovici, Livius Bercea, Marcel Tolcea, Vasile Dan. Sunt narate întâmplări pline de tâlc din viața de elev și student, precum și evenimente din timpul cât a avut statut de profesor. Cititorul asistă la o paradă a dascălilor; unii sunt stimați pentru dăruirea și modestia lor, pentru cum corectau greșelile elevilor fără a-i umili. Alții, dimpotrivă, sunt mediocri („mediocritatea se poate manifesta și în calitatea cunoștințelor, evident științifice, la fel și în calitatea caracterului”, comentează Livius Bercea).
Sub titlul Arcadia Roșie sunt evocate întâmplări din vremea Epocii de Aur „pentru ca tinerii de astăzi, care se hrănesc cu fantasmele egalitarismului și cu utopiile comunismului, să știe prin ce am trecut noi și să-i fac să înțeleagă spaima noastră de restaurație”. Evenimentele acestei perioade („ridicările”, deportările la Canal, prezența securiștilor în instituțiile statului, lipsa alimentelor) schimbă comportamentul oamenilor și limbajul acestora. Uneori, „în această atmosferă apăsătoare, dominată de suspiciune și frică, instinctul de supraviețuire a învins principiul etic” .
Paginile de început ale secțiunii Filologice sunt dedicate ortotipografiei și urmăresc să atragă atenția asupra dezordinii tipografice „care afectează procesul lecturii, dar mai ales coerența și imaginea unei culturi livrești care să-și merite numele”. Lucrarea Introducere în ortotipografie cuprinde un set de reguli, un cod tipografic, în măsură să elimine preferințele individuale referitoare la folosirea ghilimelelor, dimensiunea alineatului, despărțirea în silabe a cuvintelor al căror rejet e echivoc, licențios sau obscen, la cele trei linii orizontale, când scriem numerele cu litere, când folosim cifre arabe, când romane etc. Importante sunt și recomandările privind corectura textului, singurele în măsură să ne ferească de gafele impardonabile. Corectarea unor erori de exprimare scrisă sau orală înseamnă pentru filolog cercetarea originii unui cuvânt, a modificărilor semantice survenite de-a lungul timpului, a înrudirii cu alți termeni aparținând unor îndepărtate câmpuri semantice și a valențelor estetice ale acestora.
Numeroasele explicații etimologice, atât cele din cuprinsul postărilor, cât și cele din răspunsurile la comentariile cititorilor, denotă simțul lingvistic al vorbitorilor și curiozitatea stârnită de afirmațiile Profesorului care întreține și prelungește dialogul filologic prin prezentarea evoluției semantice a unor termeni vechi (a la), comuni (corman, teglă, țiglă)sau noi (a emenda, recent, veioză, revelion, profesor, plagiat), prin ilustrările din creațiile literare, prin jocurile de cuvinte.
În ultima secțiune sunt portretizate, cu subiectivismul specific evocării, câteva personalități, mai ales profesori. Academicianului „atipic” Marius Sala i se recunoaște „generozitatea caracteristică marilor spirite” și „stilul simplu și direct, adeseori cald prin care profesorul umanizează știința făcând-o plăcută și accesibilă”. Paginile de istorie literară despre Adrian Marino, cu subtitlul „Din culisele unei polemici târzii”, fac trimitere la emendările aduse de autor ediției Macedonski pe care a alcătuit-o Adrian Marino. Portretul realizat profesoarei de literatură universală și comparată, doamna Clio Mănescu, trezește „nostalgii studențești” și, prin urmare, este unanim apreciat de comentator. Orele de franceză ale profesoarei Ileana Oancea decurgeau cu naturalețe și deveneau atractive, „căci, intelectuală pursânge n-a aplicat crispat o programă școlară, nici n-a urmat obedient indicațiile din prăfuite metodici”. Rândurile despre stilisticianul G.I. Tohăneanu, căruia Ionel Funeriu i-a dedicat în semn de omagiu postum o carte (G.I. Tohăneanu – Optimus Magister, 2017) trebuie citite în spiritul ideilor din „Biografie și creație”. Profesorul Victor Ispravnicu, dirigintele elevului Funeriu la școala din Pâncota, ilustrează expresia nomen (est) omen. În 1962, acesta îl salvează dintr-o situație critică (directorul școlii intenționa să-l pedepsească pe elev pentru că… a susținut echipa Braziliei în finala cu Cehoslovacia).
Textul cu care se încheie cartea, intitulat Pilda lui George Sand, este o mostră a felului cum se poate scrie „cu decență despre lucruri pe care lumea bine crescută și cu frică de Dumnezeu le consideră indecente”. A atrage și implica în discuții filologice vorbitori/cititori de formație diferită, a sugera tâlcul unei întâmplări prin imaginea plastică a unui proverb, a lăsa să se înțeleagă că și în paginile scrise cum grano sanis se ascunde ceva serios sunt reușite scriitoricești și pedagogice care hotărăsc „soarta” bună a acestei cărți a lui Ionel Funeriu, pe care am așezat-o, în biblioteca noastră, alături de cele semnate de Ștefan Munteanu, Eugen Tudoran, G.I. Tohăneanu.
* I. Funeriu, În dialog cu cititorii, ediția a 2-a revăzută și adăugită, Timișoara, Editura Universității de Vest, 2024.
+ There are no comments
Add yours