Deși incluse în cicluri diferite, De rerum natura (din „Corăbii cu cenușă”) și Atotștiutoarele (din „Cântecul focului”) aparțin aceleiași perioade de creație (1946-1951) și se înrudesc tematic, lămurindu-și reciproc sensurile. Catrenul de început din Atotștiutoarele („Ascultă tu un cuvânt, ascultă ce bănuiesc / despre lucruri. Cât țin hotarele / ele ne-ncearcă, ne împresoară, ne iscodesc. / Suntem împrejmuiți de atotștiutoarele”) și repetatele propoziții interogative din De rerum natura („A căzut pe lucruri rouă / sau e numai o părere? … Bate-o inimă în lucruri? / Preajma ocupând-o-n pâlcuri / n-au și ele gânduri, patimi?”) ne-au întărit presupunerea că prin aceste versuri creația poetică a lui Lucian Blaga se încadrează unui topos cunoscut („poezia lucrurilor”), individualizându-se prin atitudinea apropiată de cea a lui Stéphane Mallarmé: „lucrurile există, nu avem de ce să le creăm: noi trebuie doar să surprindem raporturile”.
Care sunt lucrurile nelipsite și „încărcate” de poet cu tâlcuri noi aflăm din Inscripție pe o casă nouă: „Toate stau la locul lor: / piatră, floare și ulcior, / vatră și amnar și iască. / Asta-i legea tuturor: / Zări să-și facă din pridvor, / să se simtă bine-acasă.” Depășind enumerarea utilitară, descriptivă, Lucian Blaga adaugă obiectelor tâlcuri/rosturi adânci, surprinzătoare. Bunăoară, semnificația vetrei, cu tot ce ține de ea, ne este sugerată prin câteva versuri din poemul Ceas: „Ți-am spus uneori: ia sfatul vestalelor, dacă / flacăra vrei s-o-ntreții. / Ți-am zis alte dăți: vezi tu jeraticul, / truda în vatră? / Din fumul albastru ce iese / mereu cerul se țese.” Fiecare element al cadrului interior, domestic (o icoană păstrată protejând candela, un an crestat pe o grindă sau cioplit în piatra pragului etc.) trezește regrete și duce gândul la cei care au însuflețit preajma și, în același timp, îndeamnă la neuitare. Un vers din Biografie („câteodată iubesc lucruri care nu-mi răspund”) ne-a „obligat” să alegem un obiect/lucru cu o anumită frecvență în lirica blagiană, cu deschideri semantice subtile. Ne-am oprit asupra unui obiect de ceramică; acesta dă și titlul unui poem (Ulciorul) din ciclul „Corăbii cu cenușă”. Ne amintim din Hronicul și cântecul vârstelor cât de bogat, sub multiple aspecte, s-a dovedit a fi drumul făcut, în copilărie, cu familia, urmând firul Sebeșului până la iezerul din „pâlnia muntelui”. Primul popas, la Săsciori, înseamnă întâlnirea cu olarii „sortiți să-nmoaie și să coacă lutul”: „În văile sublimelor recolte / nu este sat cu duhuri mai încete, / dar nici alt sat în care să se ardă / ulcioare mai frumoase și mai zvelte, / cu mijlocul de păcătoase sfinte fete.” Să reținem, în treacăt, oximoronul din acest vers: „păcătoase sfinte fete”. Imaginea din ultimele versuri va reveni în Mică odă unei fete: „Precum un ulcior / pe roata olarilor / crești zveltă: ușor / subt pavăza larilor” și în Ceramică: „Ulcioare-nchipuind s-adape, / au forme fetele parcă-ntr-adins / alcătuite să ne scape. / Sunt ca din flăcări, ca din ape. / Ulcioare vii, de neînvins. / Le vezi cu gândul, prin pleoape.”
Cât de surprinzătoare pot fi „raporturile” (la care se referea Mallarmé) dintre ființa umană și lucruri ne convingem recitind poemul Ulciorul:
Pe masă îmi stă, durat din argilă,
ulciorul. În rostul ceramic așez uneori,
cu roua pe ele, iubitele flori.
Prefer trandafirul de purpură.
Tainic, urmând unui sacru canon,
dimineața, de-o rază cerească
atins, trandafirul își las-o petală pe masă,
dorind în lumină să stea fără mască.
Se face că torn, alte dăți, în ulcior
tomnaticul soare prin teascuri trecut,
curgător aur crud,
vin de piatră, soi cald de Aiud.
Mai apoi câteodată păstrez în ulcior
și-un lucru mai scump și mai rar:
grămadă de boabe de chihlimbar,
lacrimi pe cari o pădure le-a plâns,
când ultimul alb unicorn s-a stâns.
Conformându-ne cerințelor formulate de Nicolae Manolescu într-un articol Filologicale, publicat în „România literară” (Disecarea textului sub raport lingvistic, identificarea sensurilor și formelor, a rădăcinilor, relevarea topicii, a excepțiilor care confirmă regula și creează originalitatea și a raporturilor intertextuale), se cuvine să explicăm, mai întâi, sintagma „rost ceramic”, în care substantivul rost (din lat. rostrum „cioc”), cu o sferă semantică bogată, are înțelesul de „gură”, după modelul „gura cuptorului”, „gura fântânii”. Fiecare dintre „iubitele flori” are o taină pe care poetul o sporește cu „largi fiori de sfânt mister”. În dicționarele de simboluri, trandafirul este asociat frumuseții, iubirii, luminii, impulsului creator. Dar petala căzută pe masă face aluzie la trecerea timpului și poate fi asociată cu frunza care cade: „O rază / ce vine goană din apus / și-adună aripile și se lasă tremurând / pe-o frunză: / dar e grea povara / și frunza cade.” (Amurg de toamnă). În totalitatea lor, florile sunt simbolul iubirii: „Iubești – când ulciorul de aramă / se umple pe rând, de la sine / aproape, de flori și de toamnă, / de foc, de-anotimpul din vine.” (Iubire). Strofa mediană se constituie într-o dezvoltată definiție poetică a vinului. Eugen Todoran, în paginile despre „elanul cosmic activ” în poezia lui Blaga, analizează Veniți după mine, tovarăși!, „o poezie dionysiacă prin atmosferă și orphică prin semnificație”. Pelinului din primele versuri: „Veniți lângă mine, tovarăși! E toamnă, / Se coace / Pelinul în boabe de struguri / și-n gușe de viperi veninul” îi corespunde un „vin de piatră, soi cald de Aiud”. Răzvan Voncu, revizitând lirica blagiană din altă perspectivă (cf. O istorie literară a vinului în România), nuanțează relația dintre vie și vin: „Dacă via are mai degrabă o dimensiune feminină, a senzualității și a fertilității, poetul îi atribuie vinului frumusețea prieteniei și extazul tinereții”. Boabele de chihlimbar („lacrimi pe care o pădure le-a plâns / când ultimul alb unicorn s-a stâns”) prin transparența lor, păstrează, peste timp, urme, precum ulciorul, chiar învechit, păstrează „urma unei guri”.
O consultare a dicționarelor care indică și originea cuvintelor ne ajută să evităm o etimologie populară. Ulciorul nu este un diminutiv creat în românește, cum ar părea, ci o variantă fonetică a lui urcior, „vas de lut cu gâtul scurt”, care continuă lat. urceolus, acesta fiind… diminutivul lui urces, prezent, bunăoară, în poezia lui Horațiu.
