Mulțimea de extrase din Arta poetică a lui Horațiu, operă socotită de specialiști drept „manifest al clasicismului latin”, se explică prin faptul că, într-o lucrare cu tentă didactică, e firesc să întâlnim numeroase sentințe și precepte, precum și sfaturi tehnice ce urmăresc realizarea unei creații armonioase ce presupune nu doar talent, ci și muncă. Primele versuri ale acestui tratat de poetică îndeamnă la respectarea unității și coerenței unei opere. La acestea creatorii vor ajunge dacă vor avea în vedere armonia unui model natural. Dicționarele de citate și expresii celebre transcriu doar primele trei cuvinte din versul al patrulea: Desinit in piscem mulier formosa superne – „Termină o femeie frumoasă într-un pește”, dar și cele precedente sunt lămuritoare în privința ideii pe care o susține Horațiu:
„Humano capiti cervicem pictor equinam
iungere si velit et varias inducere plumas
undique collatis membris, ut turpiter atrum
desinat in piscem mulier formosa superne,
spectatum admissi risum teneatis, amici?”
Mihai Nichita, îngrijitorul ediției critice în două volume Horatius, Opera omnia, București, Editura Univers, 1980, alege traducerea realizată de Ionel Marinescu:
„Dac-ar voi la grumazul de cal să-nădească un pictor
Cap omenesc și să-mbrace de-asemeni cu pene pestrițe
Membre-adunate de ici și de colo, așa ca femeia
Mândră la chip să sfârșească nespus de hidos într-un pește,
Râsul, venind s-o priviți, ați putea să vi-l țineți, prieteni?”
Prietenii cărora li se adresează poetul în Epistula ad Pisones sunt consulul Calpurnius Piso și cei doi fii ai săi, destinatarii Artei poetice. Horațiu admite că poeții și pictorii au puterea „orice să îndrăznească”, dar nu se cuvine să pună la un loc (geminentur) orice, fiindcă nu s-ar realiza unitatea operei. De unde îndemnul: „Simplă să fie lucrarea, având mai întâi unitate”.
Am întâlnit expresia din titlu în paginile lui Sadoveanu din Anii de ucenicie (1944).
În capitolele VIII și IX Sadoveanu evocă atmosfera din „Liceul Național” din Iași, portretizând galeria de profesori: „unii se bucurau de o popularitate de zâmbete și hazuri; alții de un respect susținut; alții răspândeau în juru-le un fel de teroare sumbră”. Cu cei mai mulți dintre profesori elevul Sadoveanu era în relații firești, apreciindu-i în mod deosebit pe cei care predau limbile clasice. Va deveni elevul favorit al profesorului de elină Vasile Burlă, ajuns director al liceului, fiindcă găsea în reflecțiile acestuia („vorbea cald despre nevoia de a ridica la lumina vieții moderne țărănimea noastră de pretutindeni”) „un ecou, ca o rezonanță în acord cu melodia mea interioară”. Dar cel mai interesant dascăl pe care l-a avut a fost profesorul de latină Xenofon Gheorghiu, un bărbat adânc cunoscător al clasicismului: „Mă aflam printre puținii care nu-și astupau urechile la învățămintele bătrânului dascăl și care s-au îndulcit de o picătură inefabilă care nici se vinde, nici se poate cumpăra cu banii așa-zisei civilizații moderne… Toate aforismele nobile, pe care le-au inventat înțelepții antici, ni le trecea încet-încet nouă, în vreme ce analizam autorii latini.” Ajuns în clasa a VII-a șef al clasei se vede pus în situația de a se face interpretul nemulțumirilor colegilor. Cu „vorbe potrivite”, într-o formă de altfel foarte urbană, „Domnul” Sadoveanu reușește să atenueze conflictul dintre colegii săi („băieți mari”) și un student foarte tânăr, cu aere de înfumurat, devenit suplinitor pe catedra profesorului de franceză. În schimb, litigiul dintre șeful clasei și profesorul de istorie care, „din motive exterioare și cu totul neînsemnate, într-o ieșire violentă, îi aruncă un cuvânt jignitor”, are o desfășurare dramatică. Replica elevului („Domnule profesor, sunt aici ca să ascult prelegerile, nu insultele dumneavoastră”) îl înfurie pe profesor, care îl amenință cu excluderea definitivă din școală. Surprins de întorsătura lucrurilor, elevul descoperă, pe propria piele, adevărul expresiei transmise de profesorul de latină și totodată gama largă de situații pe care aceasta o „acoperă”: sunt creații, evenimente, fapte al căror „măreț început ce temeinice lucruri promite” nu au parte de un final pe măsură. Când circulă în forma se termină în coadă de pește, expresia își adaugă alte nuanțe semantice, ducând gândul la discrepanța între promisiuni și realizări, la ambiguitatea unor decizii.
