André Gide (1869-1951) se numără printre principalii înnoitori ai romanului secolului XX. Într-un dialog celebru purtat cu Roger Martin du Gard, autorul Falsificatorilor de bani opune, de fapt, două concepții estetice. Adeptul prozei moderne îi reproșează romancierului tradiționalist faptul că utilizează punctul de vedere unic al naratorului omniscient și că expune faptele asemenea unui istoriograf, în succesiunea lor cronologică. Preferând să îi ofere cititorului o panoramă ce se derulează în fața ochilor săi, autorul Familiei Thibault este acuzat că nu a prezentat niciodată – așa cum a făcut-o Marcel Proust – un eveniment trecut prin filtrul unui eveniment prezent. Dimpotrivă, romanul modern înseamnă altceva, el alegând fărâmițarea timpului, multiplicarea și confuzia punctelor de vedere. Dar inovațiile aduse de Gide nu se opresc aici. În 1895 apare micul volum intitulatPaludes, operă prin care, înainteaFalsificatorilor de bani, prozatorul francez introduce în literatură tema scriitorului care își scrie romanul. Redactând istoria lui Tityre, omul care nu face nimic, romancierul implicat în text se apropie de idealul flaubertian al scrierii unei cărți fără subiect. Pe lângă incursiunea în străfundurile psihicului uman, o altă modalitate de a pune în discuție postulatele vechiului tip de roman și privilegiile romancierului-demiurg este ironia. Ironia este procedeul esențial prin care André Gide subminează structurile narative tradiționale, pentru a impune, în paralel, o cu totul altă viziune despre roman. Intenția ironică și parodică este prezentă din plin în cele două romane insolite ale prozatorului: Pivnițele Vaticanului (1914) șiFalsificatorii de bani (1915). Romanul aventurii se transformă la André Gide în romanul scriiturii. Pe lângă introducerea romancierului în spațiul relatării,Falsificatorii de bani surprinde prin meditațiile insolite despre artă. Prozatorul dorește să realizeze un roman fără subiect, mai exact fără un subiect tradițional. Estetica „feliei de viață” a școlii naturaliste este refuzată deoarece a ajuns previzibilă. Adevăratul subiect al romanului este, la Gide, romanul însuși. Pentru prima oară în istoria genului, șantierul creației devine mai important decât opera finită, narațiunea transformându-se într-un veritabil roman al scrierii unui roman.
Intenția parodică a romanului se poate observa încă din titlu.Falsificatorii de bani este un excelent titlu pentru un roman comercial, dar, în mod paradoxal, vechea corespondență dintre titlul operei și subiectul anticipat dispare. Ironia scriitorului nu se manifestă însă doar în faptul că propune o nouă poetică a titlului, ci și în maniera de a aborda personajele sale. În notele pe care i le consacră lui André Gide, Roland Barthes a relevat prezența elementului ludic atât în Falsificatorii de bani,cât șiînPivnițele Vaticanului. Tot o sursă de umor și o modalitate de a sfida vechile convenții epice este și onomastica personajelor. În fauna gidiană, „eroii” se disting după prenume, iar personajele de rând, după nume. Dacă prenumele sunt vagi, impersonale și nu circumscriu o identitate precisă (adică sunt specifice unor veritabili antieroi), în schimb numele de familie devin o sursă a comicului, o modalitate de a lua în derâdere lumea personajelor deja prin tonalitatea studiat excentrică a onomasticii. Gide rupe vechea legătură – specifică romanului tradițional – dintre sonoritatea antroponimelor și caracterul înfățișat. Merită să mai reținem o afirmație a lui Roland Barthes care, pornind de la opera lui André Gide, ajunge la următoarea concluzie: „Prin unii din cei mai mari scriitori ai săi (la drept vorbind, începând cu Edgar Poe), epoca noastră s-ar putea defini prin aceea că artistul își demontează singur procedeele creației și este preocupat de ele aproape la fel de mult ca și de opera sa”. André Gide are meritul de a fi înnoit romanul de investigație psihologică prin profunzimea analizelor sale. Scriitorul urăște minciuna și se dovedește adeptul unei sincerități totale. De altfel, Jurnalulromancierului este în măsură să redea, în mod fidel, luciditatea intelectuală și complexitatea spirituală a omului situat în spatele unei opere de excepție. Spirit insurgent, prozatorul a militat pentru eliberarea omului de sub tirania convențiilor de orice natură. Aceeași atitudine nonconformistă străbate și viziunea scriitorului despre artă. În locul unei literaturi de investigație socială, care încearcă să facă concurență stării civile, André Gide își axează opera pe „adevărul hazardului”, adică pe surprinderea spontaneității și a imprevizibilității actelor umane. Ceea ce diferențiază povestirea de roman este diversitatea personajelor, complexitatea intrigii și mai ales diversitatea punctelor de vedere asumate. Recurgând la procedeul proiecției în abis (mise en abyme), al jocului de oglinzi paralele, Gide introduce în roman tema romancierului care își scrie cartea, romancier ce se dovedește un dublu narcisiac al autorului însuși.
Autorul Falsificatorilor de bani a jucat un rol deosebit în înnoirea romanului european, influențând și viziunea despre literatură a unor importanți scriitori români precum Camil Petrescu și Mircea Eliade.
