Asemenea lui Nae Antonescu în sfera criticii și istoriei literare, Radu Ulmeanu reprezintă un adevărat deschizător de drumuri în lirica sătmăreană postbelică. Poetul s-a născut la 25 ianuarie 1946 în localitatea Ulmeni din Sălaj (azi în Maramureș), dar existența sa a fost legată de municipiul Satu Mare. Aici a urmat cursurile gimnaziale și liceale, și tot aici s-a întors după absolvirea studiilor universitare, fiind mult timp profesor de limba și literatura română la Școala Generală nr. 7 (1975-1989). În 1990, a pus bazele revistei și Editurii Pleiade. După o experiență de câțiva ani în presă, devine director al postului de radio și televiziune SC Samtel SA din Satu Mare. În ultimii ani, numele său se leagă de prestigioasa revistă Acolada. A debutat în revista Luceafărul, în 1964, când i se tipăresc două poezii la rubrica „Poșta redacției”. Adevărata ieșire în lume are însă loc în 1966, când i se publică un grupaj de poezii în paginile revistei Contemporanul, împreună cu o prezentare purtând semnătura poetului Geo Dumitrescu. Urmează alte prezențe în paginile unor publicații precum România literară, Echinox, Amfiteatru, Cronica, Viața Românească, Tribuna, Steaua, Pleiade, Poesis, Nord Literaretc. Debutează editorial în antologia de poezie tânără Eu port această ființă (1972). Ulterior, a fost prezent și în volumele colectiveIerarhiile pergamentelor (1995) și O mie una poezii românești(1998). Adevăratul prestigiu a fost însă adus de numeroasele plachete de versuri ale poetului: Patinoar (1979), Un domeniu al meu (1982), Astrele negre (1983), Sintagmele nopții (1987), Sonete din Nord (1990), Ce mai e nou cu Apocalipsa (1997), Climatul fulgerului. Poeme regăsite (2001), Laptele negru (2008), Prăpastia numelui (2009) etc. În 2009 a publicat și un roman, intitulat în manieră cioraniană Chermeza sinucigașilor.
Remarcat de câțiva dintre cei mai prestigioși critici literari (Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Marian Papahagi, Laurențiu Ulici, V. Fanache, Cristian Livescu, Valentin F. Mihăescu, Al. Călinescu, Radu G. Țeposu etc.), până la impunerea revistei Poesis, Radu Ulmeanu a avut un serios ascendent asupra celorlalți scriitori din Satu Mare, devenind un fel de lider, poziție exercitată și prin conducerea cenaclului literar „Afirmarea”. L-au ajutat, în acest sens, și cărțile, care au apărut într-o perioadă extrem de dificilă, când publicarea unui volum de poezii era o aventură pe termen lung și se transforma într-un veritabil eveniment cultural, asigurând un prestigiu greu de egalat în rândul confraților. Mai ales dacă autorul cărții respective venea de undeva din provincie! Această autoritate a sporit și mai mult după ce Radu Ulmeanu a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România. Din păcate, după 1990, asemenea altor confrați, poetul s-a îndepărtat un timp de sunetele lirei, dedicându-se micului imperiu mass-media pe care l-a clădit. A revenit însă în forță în ultimii ani, publicând un număr impresionant de plachete de versuri.
În volumul al IV-lea din Dicționarul scriitorilor români, Ion Cristofor descoperă în Radu Ulmeanu „o structură romantică, un confesiv cultivând din abundență metafore care vor să bruscheze inerția și placiditatea, convențiile unei literaturi obediente”. Nicolae Manolescu vede în autorul Sintagmelornopțiiun poet de inspirație orfică, care elaborează o poezie a nocturnului. Tonalitatea elegiacă, melancolică, amintește de Rilke și Blaga. Criticul identifică în discursivitatea poetului care cultivă un lirism somptuos, aproape liturgic, versuri extraordinar de frumoase. La rândul lui, Marian Papahagi vede în Radu Ulmeanu „un poet remarcabil ce merită toată atenția”. Laurențiu Ulici explică de ce „unul din cei mai originali poeți ai promoției sale” este mai aproape de anonimat decât de consacrare printr-o anumită discreție a scriitorului, dar și prin faptul că acesta își duce existența în provincie, departe de zgomotul vieții literare.
Circumscrierea viziunii despre poezie reprezintă o constantă a liricii poetului. Placheta Sintagmele nopții(1987), de exemplu, se găsește sub constelația regimului nocturn al imaginarului, ceea ce explică înclinația spre reverie și meditație, caracterul reflexiv al discursului liric. Deși gravitează în jurul câtorva teme majore, poemele nu sunt grupate pe cicluri, în felul acesta cartea dobândind o structură concentrică, ce permite revenirea periodică la anumite preocupări fundamentale. Însușindu-și încă din momentul debutului destinul tragic al unui Orfeu „fratern cu stelele mari ale nopții”,Radu Ulmeanu simte nevoia să își definească crezul artistic în mai multe poeme cu valoare de manifest literar. În Precum fețele triple, de exemplu, poetul se simte cuprins de o stare „adâncă de har” și exprimă programatic nevoia contopirii „cu toate posibilitățile / cu toate promisiunile”. Alteori, poetul se îndepărtează de viziunea romantică despre creator și poezia considerată drept o stare extatică. În cazul său, creatorul inspirat (poeta vates) se întâlnește cu poetul meșteșugar (poeta artifex). Radu Ulmeanu este un lucid ce își construiește cu migală poemele. Acest lucru explică, de altfel, rolul esențial jucat în creația sa de elementul livresc. Originalitatea creațiilor trebuie căutată în maniera în care sunt reformulate câteva din miturile eterne ale poeziei.
Supusă unor tipare ce dirijează inspirația, limitând-o sau silind-o să se manifeste într-o formă specifică, poezia cu formă fixă reprezintă o veritabilă probă de virtuozitate pentru fiecare poet. Provocarea o resimte și Radu Ulmeanu în placheta Sonete din Nord(1990), carte ce marchează o nouă vârstă în creația scriitorului. Revolta romantică a anilor de ucenicie este urmată de recuperarea tradiției, de re-așezarea calmă și senină a valorilor, autorul asumându-și un model clasic de armonie și echilibru. Asemenea lui Ion Barbu – unul din maeștrii spirituali ai poetului –, Radu Ulmeanu se reîntoarce la imaginea unei Grecii antice, spațiu mirific al acordurilor perfecte: „Sonetul e o formă care ține / de cea mai pură geometrie-n rit. / În el, ca în danteștile terține, / timpul, ce curge veșnic, s-a oprit. // E construit precum o catedrală / cu porți, ferestre, turle clopotind / ce se aud departe cum răscoală / tenebrele din depărtări de-argint” (Sonetul e o formă care ține). Deși este vorba despre un volum de versuri, autorul este preocupat de ordonarea riguroasă a materialului potrivit unui itinerariu spiritual ce însumează obsesiile sale majore. Lucrarea conține Una sută unu sonete, număr ce deconspiră prezența modelului arghezian. Semnificativ este deja primul sonet, care marchează legătura programatică dintre poet și ținutul mioritic al patriei, legătură a cărei expresie metaforică este limba: „De tot ce este-n lume mi-este dor, / de zumzetul, de freamătul ușor / al frunzei și al ierbii către seară, / când simți că ești român și că ai țară” (De tot ce este-n lume mi-este dor).
Aprecierea justă a acestei poezii trebuie să țină seama de trăsăturile genului, virtuozitatea constând nu în sfidarea normelor, ci tocmai în respectarea lor cu maximă fidelitate. Radu Ulmeanu încearcă să pună de acord sensibilitatea și stările existențiale ale omului modern cu tiparele poeziei tradiționale. Ca urmare, nici definiția sonetului nu e preluată din tratatele de teorie literară, poetul luându-și libertatea de a da genului o „definiție” personală, lirică: „Sonetul este patria a doua / ce-i mie hărăzită prin destin, / mă simt în el precum pe floare roua / și el mă locuiește cristalin” (Sonetul este patria a doua). Mai multe creații au valoare programatică, relevând concepția autorului despre poezie și misiunea poetului. Un asemenea manifest literar este sonetul XXIX, unde se afirmă în mod simbolic următoarele:„Cu forme clasice să te dezmierd așvrea”. Radu Ulmeanu refuză inovațiile de dragul formelor clasice, poezia devenind, în felul acesta, o stare de grație, asemenea celei resimțite într-o catedrală: „Căci fiecare rimă-i ca un unghi / între pereți masivi ai unui templu; / ritmul – coloane în multiplu trunchi, // strofa, altaru-n care te contemplu / și-n care cu smerenie te-njunghi, / jertfindu-te luminii spre exemplu” (Îmi bubuie în minte vorbe stranii). Este demn de reținut faptul că modelele spirituale revendicate de autorul Sintagmelor nopțiinu se găsesc printre cele mai noi generații de poeți, ci în corifeii literaturii interbelice. Printre cei mai îndrăgiți creatori se număra Arghezi, Blaga, Bacovia, Ion Barbu, V. Voiculescu și, înainte de toate, Eminescu, eterna întruchipare a poetului și a poeziei.
Sonetele lui Radu Ulmeanu sunt niște tentative de a defini poezia și, prin intermediul ei, însăși condiția umană. Interogațiile se reiau la infinit, poetul asumându-și condiția unui Sisif contemporan, ce se reîntoarce mereu la temele majore ale artei.
